Sculptorul Dumitru Radu – Călătorie în grădina destinului
Cu prilejul vernisajului expoziției „Călătorie în grădina destinului”, ce a avut loc în data de 23 mai 2024 la Muzeul Național al Literaturii Române, artistul ne-a destăinuit o frântură din simțirile așezate, pas cu pas, în operele ce fac obiectul acestei Călătorii.
În cadrul expoziției, sculptorul bucură cu o nouă serie de instrumente de suflat antropomorfizate, menite să stârnească în inima privitorului un sentiment primordial: descrisă de curatorul expoziției[1] ca „involuntar autobiografică”, această colecție în care se reunesc lucrări de sculptură și desene de sculptor are ca mesaj central iubirea, fie ea reprezentată în cuplul primordial, fie sub forma relației pure dintre mamă și copil, ori chiar iubirea față de Creator.
Vorbind despre tema expoziției, inevitabil, artistul contemplează la menirea sa, spunând că, în general, creația nu a fost făcută decât cu dragoste și prețuire și pentru a fi dată în natură, expusă.
Omul, arată artistul, are nevoie de un spațiu pe care să îl coordoneze, iar arta este un spațiu colaborativ care satisface această nevoie a unora. În opinia meșterului, dacă omul nu ar fi fost construit din iubire, nu ar fi avut această necesitate afectivă. Astfel, în concepția sa, arta a apărut, la fel ca orice alt meșteșug, dintr-o necesitate, dintr-o dorință a omului de a se înnobila, de a avea un ambient în care să îi facă plăcere să trăiască. Or, această Grădină, este compusă, în mod necesar, atât din părțile naturale, cât și din părțile pe care omul și le oferă, prin manifestările artistice, pentru a atinge starea benefică la care aspiră.
Observăm, așadar, că pentru sculptorul Radu Dumitru, Grădina Destinului este a fiecăruia dintre noi și, în același timp, a tuturor, artiștii având îndatorirea sacră de a gospodări această Grădină.
Grădina este, spune sculptorul, lăsată tuturor, însă cei care vin, trebuie să vină pregătiți pentru a înțelege pentru a savura, trăirile pe care artiștii le transmit.
Privind în retrospectivă asupra anilor săi formativi, sculptorul își amintește despre oamenii pe care i-a întâlnit și care, recunoscându-i potențialul, au ales să investească în talentul său, contribuind la șlefuirea și direcționarea acestuia și, fără de care, artistul consideră că astăzi nu ar fi fost așa cum îl cunoaștem. Aceasta pentru că, spune dl Dumitru, unii oameni au menirea de a investi în alți oameni, în sensul creator al cuvântului, fără a se putea abate de la această cale.
În ceea ce privește propria carieră pedagogică (conf. univ. la Facultatea de Teologie Ortodoxă - Artă Sacră, în cadrul Universității din București), sculptorul arată că partea cea mai dificilă este aceea de a înțelege forma în demersul creativ, deoarece nu oricine are menirea de a da. Deși poate mulți artiști o simt, nu toți au și aplecarea de a transmite această înțelegere. Or, tocmai faptul că s-a simțit printre cei chemați să transmită a fost și motivul care a stat în spatele carierei sale didactice, însușindu-și modalitățile formative ale propriilor profesori, cărora le-a adăugat propria contribuție.
Întrebat fiind cu ce și-ar dori să rămână, peste ani, cei care vor vedea operele din expoziția Călătorie în grădina destinului, sculptorul ne explică faptul că o lucrare de artă nu moare. Aceasta are menirea de a aștepta acele persoane care sunt pregătite să descifreze ce a transmis artistul și să completeze aceste stări, prin propria cultură și propria dorință de a prelua mesajul unei opere.
Astfel, un privitor pregătit, poate să încarce conținutul lăsat de artist în urmă cu zeci, sute sau chiar mii de ani, păstrând viu mesajul creator.
[1] Luiza BARCAN
