Mănăstirea Stânișoara, Vâlcea - vechea sihăstrie Nucet din Munții Cozia
Mănăstirea Stânișoara din județul Vâlcea păstrează tradiția pustnicilor Coziei din secolele XV–XVI și biserica de piatră cu hramul Sfântului Gheorghe.
Mănăstirea Stânișoara este situată pe versantul sudic al Masivului Cozia, pe teritoriul orașului Călimănești, județul Vâlcea. Așezământul, cunoscut până în secolul al XVIII-lea sub numele de Nucet, s-a dezvoltat într-o veche zonă de sihăstrie legată de Mănăstirea Cozia. Actuala biserică de piatră a fost ridicată la începutul secolului XX.
Istoricul Mănăstirii Stânișoara
Începuturile vieții monahale de la Stânișoara sunt legate de pustnicii care se retrăgeau în Munții Cozia. Tradiția îi amintește pe Meletie, Neofit și Isaia, veniți de la Mănăstirea Cozia și viețuitori ai peșterilor din apropiere. În jurul anului 1671, aici exista un mic schit de lemn, cunoscut sub numele de Schitul Nucet.
În 1747, clucerul Gheorghe, împreună cu boierii Anghel și Petru din Pitești, a ridicat o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și chilii pentru călugări. Așezământul a fost însă distrus în 1788, în contextul războiului austro-ruso-turc, când trupele otomane au ajuns și în zona Schitului Nucet. Biserica și chiliile au fost incendiate, iar tradiția consemnează și uciderea călugărilor. Ruinele au fost folosite ulterior de păstorii din munte.
De această perioadă este legată și schimbarea numelui așezământului. Denumirea Stânișoara este pusă în legătură cu stânele de oi existente în zonă și cu păstorii care s-au adăpostit printre ruinele vechiului schit.
La începutul secolului al XIX-lea, viața monahală a fost reluată de Sava și Teodosie, doi monahi veniți de la Muntele Athos, cu sprijinul episcopului Iosif I al Argeșului. Ei au reconstruit biserica pe ruinele vechiului așezământ. Până în 1864, Stânișoara a rămas metoc al Mănăstirii Cozia, după care a devenit independentă.
Un incendiu a afectat din nou așezământul la mijlocul secolului al XIX-lea, iar la începutul secolului următor s-a trecut la construirea actualei biserici.
Piatra de temelie a fost pusă la 7 august 1904, iar biserica a fost sfințită la 23 aprilie 1909, în timpul episcopului Gherasim Timuș, prin stăruința starețului arhimandrit Nicandru Manu și a obștii. Proiectul îi este atribuit arhitectului italian Debona Apoloni.
În februarie 1917, un alt incendiu a distrus chiliile. Între 1936 și 1940 a fost construit un paraclis în formă de navă, destinat îndeosebi slujbelor din timpul iernii.
Arhitectura Mănăstirii Stânișoara
Biserica mare este o construcție masivă din piatră, dominată de o singură turlă ridicată deasupra naosului. Naosul și pronaosul formează un spațiu interior amplu, iar în partea vestică se află un pridvor deschis, susținut de patru coloane din piatră, sculptate în partea superioară.
Pictura interioară a fost realizată în 1948 de Dimitrie Belizarie și un elev al său, iar ferestrele sunt împodobite cu vitralii reprezentând sfinți.
Din ansamblu face parte și pavilionul ridicat pe terasa de la nordul bisericii, proiectat de același arhitect italian și conceput în stil românesc, pentru a servi drept corp de chilii.
Mănăstirea păstrează și câteva obiecte vechi legate de istoria sa: icoane și cărți slavone de ritual aduse de la Athos de monahii Sava și Teodosie, precum și un antimis primit de la Mănăstirea Cozia în 1809. Este menționat și un policandru provenit de la Mănăstirea Curtea de Argeș, despre care tradiția presupune că ar fi fost dăruit de Neagoe Basarab.
Ansamblul Mănăstirii Stânișoara este clasat ca monument istoric, având codul LMI VL-II-a-B-09699.
Evenimente și legende petrecute la Mănăstirea Stânișoara
Istoria locului păstrează numeroase tradiții despre vechii sihaștri ai Coziei. Dintre aceștia, Neofit și Meletie sunt legați de peșterile Muntelui Sălbaticul, unde se spune că ar fi trăit zeci de ani în izolare.
De numele lui Meletie este legată tradiția Izvorului lui Meletie. Se spune că pustnicul își aducea zilnic apa de la mare depărtare, iar la bătrânețe, nemaiputând coborî, s-ar fi rugat să primească apă lângă peștera sa. Izvorul care se află în apropiere îi poartă și astăzi numele. Peștera lui Meletie s-a păstrat și este vizitată de credincioși.
Un alt monah important pentru istoria Stânișoarei a fost ieroschimonahul Sava Popescu (1830–1904). După anii petrecuți aici, în 1863, la solicitarea Sfântului Calinic, acesta a mers la Mănăstirea Frăsinei, unde a contribuit la organizarea vieții de obște și la introducerea rânduielii de inspirație athonită. Ulterior a revenit la Stânișoara.
Hramul și pelerinaje la Mănăstirea Stânișoara
Mănăstirea Stânișoara este o mănăstire de călugări iar hramul bisericii mari este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, sărbătorit la 23 aprilie.
Caracterul retras al așezământului a favorizat păstrarea unei vieți monahale apropiate de vechea tradiție sihăstrească a Munților Cozia, cu slujbe săvârșite inclusiv în timpul nopții.
Cum ajung la Mănăstirea Stânișoara
Mănăstirea se află într-o zonă montană retrasă a Masivului Cozia. Accesul se poate face dinspre Păușa–Căciulata, urmând Valea Păușei spre Stânișoara, sau pe traseul care pornește din zona Mănăstirii Turnu.
Dinspre Turnu, traseul este mai scurt, dar mai abrupt, iar parcurgerea lui pe jos durează aproximativ două ore. Dinspre Păușa, distanța indicată până la mănăstire este de aproximativ șase kilometri.
Izolarea sa în munte, legătura istorică cu Mănăstirea Cozia, patrimoniul păstrat și continuitatea vieții de obște definesc și astăzi caracterul aparte al vechii sihăstrii Nucet-Stânișoara.
Știi mai multe despre Mănăstirea Stânișoara, Vâlcea - vechea sihăstrie Nucet din Munții Cozia? Spune și altora!