Mănăstirea Cisterciană (Cârța) – cea mai estică abație cisterciană a Creștinătății medievale
Mănăstirea cisterciană de la Cârța, ridicată la începutul secolului al XIII-lea în Țara Făgărașului, reprezintă unul dintre cele mai vechi și mai importante monumente ale goticului timpuriu din Transilvania.
Considerată cea mai estică abație cisterciană a Creștinătății medievale, aceasta a avut un rol semnificativ în istoria politică, economică și culturală a regiunii, dar mai ales în introducerea și răspândirea formelor arhitecturii gotice în spațiul intracarpatic.
Ansamblul se află în localitatea Cârța, la aproximativ 43 de kilometri de Sibiu, pe drumul spre Brașov, între Sibiu și Făgăraș, în apropierea actualelor localități Cârța și Cârțișoara. Din vechea mănăstire s-au păstrat corul și absida bisericii, folosite în prezent de comunitatea evanghelică locală, fațada vestică, turnul-clopotniță și ruinele unei părți din clădirile care alcătuiau complexul monahal.
Nava bisericii se află astăzi în ruină, însă fragmentele arhitecturale rămase permit înțelegerea dimensiunilor și a importanței pe care le-a avut odinioară abația. Monumentul reunește elemente ale romanicului târziu și ale goticului, reflectând etapele succesive prin care a trecut construcția de-a lungul secolului al XIII-lea.
Ordinul cistercian și filiația abației de la Cârța
Cistercienii formau un ordin monahal apărut în Franța, organizat în jurul Abației Cîteaux din Burgundia. Ordinul era exempt, ceea ce însemna că se afla sub autoritatea directă a papei, beneficiind de o anumită autonomie față de structurile ecleziastice locale.
Organizarea cisterciană se întemeia pe un sistem riguros de filiație. Fiecare comunitate nouă era fondată de călugări veniți dintr-o abație-mamă, între cele două așezăminte păstrându-se raporturi instituționale și spirituale. Conventul stabilit la Cârța a provenit de la Abația Igriș, aflată în Câmpia Banatului, pe teritoriul actualului județ Timiș. La rândul său, abația de la Igriș fusese întemeiată de monahi proveniți de la Pontigny, una dintre marile abații cisterciene ale regatului francez.
Raporturile de filiație dintre Igriș și Cârța sunt atestate documentar în anii 1206, 1368 și 1430. În catalogul întocmit de călugărul și istoricul cistercian Leopold Janauschek, abația de la Cârța figurează cu numărul de ordine 539.
Denumirea latină a așezământului, monasterium beatae Mariae virginis in Candelis de Kerch, arată că mănăstirea îi era închinată Fecioarei Maria, conform unei practici frecvente în cadrul ordinului cistercian.
Întemeierea mănăstirii
Data exactă a fondării abației nu este cunoscută, iar izvoarele medievale permit formularea mai multor datări apropiate. Documentele provenite din mediul ordinului cistercian, adunate și prelucrate de Leopold Janauschek, plasează întemeierea în anul 1202, în timpul regelui Emeric. Alte informații documentare indică un interval mai larg, cuprins între anii 1202 și 1209.
O diplomă emisă de cancelaria regală maghiară în anul 1223 arată că teritoriul pe care fusese fondată și construită abația a fost oferit de regele Andrei al II-lea al Ungariei pentru mântuirea sufletului său. Donația fusese realizată prin intermediul lui Benedict, pe când acesta îndeplinea funcția de voievod al Transilvaniei.
Teritoriul mănăstirii era delimitat de râul Olt la nord, râul Arpaș la est, râul Cârțișoara la vest și Munții Făgăraș la sud. Potrivit textului diplomei, pământul acordat abației fusese desprins din teritoriul românilor. Benedict a fost voievod al Transilvaniei în intervalele 1202–1206 și 1208–1209, ceea ce permite plasarea donației și a întemeierii în această perioadă.
Intervalul poate fi restrâns printr-o informație cuprinsă în statutul 21 al Capitulului General al ordinului cistercian din anul 1206. La lucrările începute la Cîteaux în 14 septembrie 1206 este menționată prezența unui abate cistercian de dincolo de pădurile Transilvaniei, identificat drept fiu al abatelui de Igriș: abbas ultra Sylvas in Hungaria, filius abbatis de Egris.
Existența unui abate al Cârței în septembrie 1206 dovedește că la acea dată comunitatea monahală fusese deja constituită. Unele interpretări plasează, în consecință, actul fondării între 29 mai 1205 și 14 septembrie 1206. În lipsa unui act de întemeiere păstrat, începuturile așezământului trebuie însă situate prudent la începutul secolului al XIII-lea, cel târziu înainte de toamna anului 1206.
Papa Honorius al III-lea a menționat mănăstirea într-un document emis în anul 1225, confirmând existența și integrarea ei în structurile ordinului cistercian.
Ctitoria regală și privilegiile abației
Cârța a fost o ctitorie regală, statut care i-a oferit drepturi, privilegii și proprietăți importante. Un document emis la Konstanz, la 17 aprilie 1418, de regele Sigismund I al Ungariei, consemna că abația fusese întemeiată, construită și înzestrată cu drepturi și privilegii de către predecesorii săi.
Protecția regală a avut un rol esențial în consolidarea așezământului. Regele Andrei al II-lea, aflat în raporturi de vasalitate cu Sfântul Scaun, a acordat privilegii comunității cisterciene și i-a oferit teritoriul necesar constituirii domeniului monahal.
Caracterul de ctitorie regală rezultă și din modalitatea în care abația a fost desființată. La 27 februarie 1474, regele Matia Corvin a dispus închiderea ei în virtutea dreptului regal de patronaj – ex auctoritate juris patronatus regii –, iar bunurile mănăstirii au fost transferate Bisericii Prepoziturii din Sibiu.
Primele construcții ale comunității monahale
Primele clădiri ridicate de călugării stabiliți la Cârța au fost realizate, potrivit practicilor cisterciene, din materiale perisabile. Aceste construcții provizorii, probabil din lemn și pământ, pot fi datate în jurul anilor 1205–1206.
La câțiva ani după instalarea comunității, aproximativ între 1210 și 1215, în apropierea clădirilor de lemn a fost ridicată o capelă din piatră, denumită în cercetările de specialitate oratoriu. Edificiul avea dimensiuni reduse, de aproximativ 8–10 metri, dar era prevăzut cu ziduri masive.
Fundațiile sale au fost descoperite în primăvara anului 1927, în timpul cercetărilor întreprinse de istoricul de artă și arheologul Victor Roth. Existența acestora a fost verificată și prin săpăturile arheologice desfășurate între anii 1983 și 1985.
Cercetările ulterioare au arătat că evoluția primelor construcții a fost mai complexă decât se considera inițial. Urmele unor clădiri din lemn lutuit, ale unor fundații de piatră și ale mai multor niveluri de incendiere indică o succesiune de amenajări, distrugeri și refaceri care nu a fost încă pe deplin lămurită.
Construirea ansamblului din piatră
Edificarea în piatră a mănăstirii a început în anii 1220, cel mai târziu în jurul anului 1230. Lucrările s-au desfășurat în două etape principale, separate de invazia mongolă din anul 1241.
În prima fază a fost trasat planul general al complexului monahal. Zidurile care delimitau curtea interioară au fost ridicate până la o înălțime de aproximativ 3–4 metri deasupra nivelului de călcare al epocii. Construcțiile acestei etape păstrau trăsături ale romanicului târziu.
Din punct de vedere stilistic, unele elemente ale ansamblului au fost apropiate de arhitectura mănăstirilor de la Walkenried, din Saxonia Inferioară, și Pannonhalma, din Ungaria. La Cârța, limbajul romanic târziu urma să fie continuat și transformat prin introducerea unor forme aparținând goticului matur.
Invazia mongolă din primăvara anului 1241 a provocat o întrerupere importantă a lucrărilor. Mănăstirea a reușit însă să se refacă, spre deosebire de Abația Igriș, a cărei existență fusese grav afectată de distrugerile invaziei.
Reluarea lucrărilor după invazia mongolă
În jurul anului 1260, șantierul a fost redeschis sub conducerea unui nou arhitect, format în mediul goticului matur. Alături de acesta a lucrat un atelier de pietrari cu o structură diversă, capabil să îmbine tradițiile constructive locale cu formele arhitecturale aduse din centrul și vestul Europei.
Vechea capelă de piatră a fost atunci demantelată. Pe fundațiile sale au fost ridicate aripa nordică a transeptului, cele două capele asociate acesteia și, parțial, corul cu absidă poligonală.
O monedă emisă în intervalul 1270–1272, descoperită pe pavajul de cărămidă al corului, oferă un reper pentru datarea acestei etape. Piesa, un denarius pro Sclavonia din vremea regelui Ștefan al V-lea și a banului Joachim Pectari, confirmă desfășurarea lucrărilor sau folosirea spațiului în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
În jurul anului 1300, biserica și aripa estică a mănăstirii erau terminate. Lucrările de finisare și construirea aripii sudice au continuat încă aproximativ două decenii.
Arhitectura bisericii mănăstirii
Biserica a fost concepută ca o bazilică de mari dimensiuni, organizată în conformitate cu principiile arhitecturii cisterciene. Ea cuprindea o navă centrală, nave laterale, transept, cor și capele. Navele laterale se încheiau cu mici coruri de plan pătrat, în acord cu sobrietatea și ordinea spațială promovate de ordin.
Din vechea biserică se păstrează fațada vestică, marcată de portalul gotic și de o rozasă de mari dimensiuni. Turnul alipit fațadei a fost construit ulterior, probabil în secolul al XV-lea, și a fost transformat mai târziu în clopotniță.
Corul și absida poligonală sunt părțile cel mai bine conservate. Acestea formează actuala biserică evanghelică-luterană. Spațiul păstrează sistemul gotic de boltire, în care nervurile se întâlnesc în chei de boltă sculptate.
Una dintre cheile de boltă înfățișează chipul Fecioarei Maria, protectoarea așezământului, reprezentată ca stăpână a cerului. Celelalte chei sunt decorate mai simplu, cu motive florale asemănătoare florilor de măceș. Între arcele bolților se deschid ferestre circulare cu șase lobi, înzestrate ulterior cu vitralii.
În partea sudică a ruinelor se mai păstrează o coloană romanică, mărturie a primei etape de construcție. Alături de formele gotice mature, acest element evidențiază succesiunea etapelor prin care a trecut edificiul.
Claustrul și clădirile mănăstirii
Clădirile conventuale se organizau în jurul unei curți interioare, conform planului obișnuit al abațiilor cisterciene. Cloașterul asigura legătura dintre biserică și spațiile necesare vieții comunității monahale. Fragmente ale acestuia se păstrează în ruine și în substrucțiile actualei case parohiale evanghelice.
Aripa estică, încheiată în jurul anului 1300, era legată direct de biserică. Aripa sudică a fost construită și finisată în primele decenii ale secolului al XIV-lea. Spre vest, cercetările arheologice au identificat un zid dublu, care închidea curtea și forma un portic.
În exteriorul acestei limite, acolo unde terenul permitea amenajări, au existat anexe gospodărești. Cercetările nu au stabilit încă în întregime forma, întinderea și funcțiile lor.
Amplasarea ansamblului a ținut seama și de particularitățile naturale ale locului. Zona din jurul abației era inundabilă către est, nord și sud. Cercetările arheologice nu au identificat urmele unui val de pământ care să fi înconjurat mănăstirea, iar condițiile terenului nu par să fi impus o asemenea lucrare defensivă.
Un centru al răspândirii artei gotice în Transilvania
Arhitectul și atelierul de pietrari care au lucrat la Cârța după invazia din 1241 au contribuit la afirmarea formelor gotice în Transilvania secolului al XIII-lea. Importanța monumentului nu se limitează, astfel, la istoria ordinului cistercian, ci privește evoluția arhitecturii medievale din întreaga regiune.
La acest proces au participat și atelierele cisterciene de pietrari trimise în Transilvania, probabil la inițiativa Capitulului General al ordinului. Începând din anul 1240, o serie de așezări din Țara Bârsei se aflau în raporturi de dependență față de ordin, ceea ce a favorizat circulația meșterilor, a cunoștințelor tehnice și a modelelor arhitecturale.
Influențe apropiate de cele manifestate la Cârța pot fi observate la bisericile evanghelice din Sebeș, Prejmer, Bartolomeu, Hărman, Cristian și Hălmeag, precum și la Capela „Sfânta Ecaterina” din Brașov. Ecouri ale aceluiași proces au fost identificate și în nordul Transilvaniei, la biserica fostei mănăstiri minorite din Bistrița și la biserica reformată din Sic.
Cârța a funcționat, prin urmare, nu doar ca așezământ religios, ci și ca un centru prin care tehnicile și formele arhitecturii gotice au pătruns și s-au răspândit în Transilvania.
Domeniul și posesiunile abației
Importanța economică a mănăstirii este documentată de întinderea posesiunilor sale. La 29 ianuarie 1322, regele Carol Robert de Anjou consemna că abației îi erau aservite zece așezări:
- Cârța – Kerch;
- Criț – Cruz;
- Meșendorf – Messendorf;
- Cloașterf – villa Nicholai;
- Apoș – villa Abbatis;
- Cisnădioara – monte sancti Michaelis;
- Feldioara – Feldwar;
- Colun – Colonia;
- Glâmboaca – Honrabah;
- Cârța Românească – Kercz Olachorum.
După jumătatea secolului al XIII-lea, mănăstirea a fondat, pe malul drept al Oltului, așezarea Cârța, cunoscută și sub denumirea de Cârța Săsească. Pe Valea Hârtibaciului, în apropiere de Agnita, a întemeiat localitatea Apoș, numită în limba germană Abtsdorf, cu sensul de „satul abatelui”. Ambele așezări au fost populate cu sași.
La cumpăna secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, abația a participat la așezarea unor coloniști germani și în Criț, Meșendorf și Cloașterf, pe teritoriul fostului Scaun de Sighișoara. Comunități colonizate sub influența abației existau și la Colun, Glâmboaca și Feldioara.
Domeniul mănăstirii și relațiile sale cu aceste localități demonstrează că abația exercita o influență economică și socială care depășea cu mult limitele complexului monahal.
Declinul și desființarea abației
În secolele al XIV-lea și al XV-lea, comunitatea de la Cârța a trecut printr-o perioadă de instabilitate. Conflictele militare, distrugerile, incendiile și declinul general al vieții monahale au afectat funcționarea așezământului. Cercetările arheologice au identificat mai multe niveluri de ardere, dar relația exactă dintre acestea și evenimentele consemnate în documentele medievale nu a putut fi stabilită în toate cazurile.
La 27 februarie 1474, regele Matia Corvin a desființat abația. Decizia a fost luată în temeiul dreptului regal de patronaj, iar proprietățile fostei mănăstiri au fost transferate Bisericii Prepoziturii din Sibiu.
Desființarea comunității monahale nu a însemnat prăbușirea imediată a întregului ansamblu. Clădirile au trecut prin transformări și degradări succesive, iar unele spații au continuat să fie utilizate. Turnul de pe fațada vestică a fost adaptat ca turn-clopotniță, în timp ce corul și absida bisericii au fost păstrate și integrate într-un nou lăcaș de cult.
Biserica evanghelică și ruinele fostei bazilici
Actuala biserică evanghelică-luterană ocupă corul și absida fostei biserici cisterciene. Aceste părți au rămas acoperite și funcționale, în timp ce bolțile navei centrale și ale unei mari părți din vechea bazilică s-au prăbușit.
Din corpul bisericii s-au păstrat zidurile exterioare și fragmente ale structurii interioare. Fațada vestică, portalul gotic și rozasa amintesc încă de monumentalitatea construcției medievale.
În spațiul fostei nave, rămas fără acoperiș, a fost amenajat un cimitir memorial. Aici se află morminte ale unor soldați germani căzuți în Primul Război Mondial. Prezența acestui cimitir a adăugat ruinelor o nouă dimensiune memorială, diferită de funcția lor monahală inițială.
O machetă realizată pe baza ruinelor, a cercetărilor și a documentelor păstrate reconstituie aspectul probabil al ansamblului în perioada sa de funcționare.
Cercetările arheologice
Primele cercetări importante asupra construcțiilor timpurii au fost întreprinse în anul 1927, când Victor Roth a descoperit fundațiile capelei de piatră considerate mult timp primul oratoriu al comunității.
Între anii 1981 și 1985, terenul din jurul actualei biserici evanghelice a fost cercetat sistematic. Săpăturile au scos la lumină fundații, niveluri de construcție, morminte și un inventar arheologic divers. Rezultatele cercetării nu au fost publicate integral, iar o parte a documentației s-a păstrat în arhive și în colecțiile Muzeului Național Brukenthal din Sibiu.
Săpăturile au identificat urmele unei structuri subterane de piatră numite de arheologi „Biserica 1”, considerată una dintre primele construcții ale călugărilor. Totuși, absența unui nivel timpuriu și consistent de incendiere sau de construcție în anumite sectoare a ridicat semne de întrebare cu privire la funcționarea acestei prime biserici și la interpretarea fundațiilor sale.
În anul 2009, lucrările pentru introducerea canalizării în zona de protecție a monumentului au intersectat fundații de piatră și morminte. Muzeul Național Brukenthal a organizat o cercetare arheologică de salvare, coordonată de Petre Munteanu-Beșliu.
Intervenția a identificat fundațiile unei construcții cu plan apropiat de cel pătrat, având dimensiunea exterioară de aproximativ cinci metri. Zidurile, late de aproximativ 70 de centimetri, erau alcătuite din pietre cioplite, iar blocurile de la bază aveau dimensiuni mai mari. Colțurile exterioare vizibile erau ușor rotunjite, iar latura de nord prezenta, în extremitatea vestică, o îngroșare orientată spre interior.
Această îngroșare ar fi putut constitui baza unui arc de triumf, ceea ce a permis formularea ipotezei că edificiul fusese o capelă. Interpretarea rămâne însă incertă. Orientarea construcției diferă cu câteva grade de cea a bisericii cunoscute, iar fundațiile sugerează că edificiul ar fi putut rămâne neterminat.
Construcția din piatră suprapunea nemijlocit urmele unei clădiri realizate din bârne de lemn lutuite. Ambele fuseseră afectate de incendii. Analiza lemnului ars a indicat o structură asemănătoare bradului sau molidului, fără ca starea de conservare să permită o identificare sigură.
În anul 2011, săpăturile mecanice efectuate în curtea mănăstirii au scos la lumină două ziduri paralele, situate la o distanță de aproximativ cinci metri unul față de celălalt. Acestea urmau direcția nord–sud. Zidul exterior dinspre vest avea o lățime de aproximativ 90 de centimetri.
Descoperirea a arătat că latura vestică a curții fusese închisă printr-un zid dublu, care forma un portic. La circa nouă metri spre vest au fost observate resturile unei construcții realizate din piatră, cărămidă și chirpici, cu un strat de arsură la bază. Aceasta aparținea probabil zonei anexelor gospodărești ridicate în exteriorul claustrului.
Cimitirul ulterior perioadei monahale
Cercetarea din 2009 a identificat mai multe morminte care au intersectat nivelurile de construcție și de incendiere ale clădirilor mai vechi. Defuncții fuseseră depuși pe direcția est–vest, iar unele morminte au afectat fundațiile construcției de piatră.
Analiza antropologică a demonstrat prezența atât a bărbaților, cât și a femeilor. Numărul mare al scheletelor feminine arată că cimitirul a funcționat după încetarea vieții monahale, ca necropolă a comunității locale, și nu doar ca spațiu funerar al călugărilor.
Această concluzie este importantă pentru înțelegerea continuității utilizării locului după desființarea abației. Teritoriul fostei mănăstiri nu a fost abandonat complet, ci a primit treptat alte funcții religioase și comunitare.
Descoperirile arheologice
Materialele recuperate în timpul cercetărilor din 1981–1985 cuprind monede, vârfuri de săgeți, bolțuri de arbaletă, o rotiță de pinten, un fragment de cheie, un burghiu, o cuțitoaie, o cataramă din fier și un mâner de cuțit.
Au mai fost descoperite un inel din argint aurit, decorat cu o floare stilizată și cercuri concentrice de perle, un fragment de cercel, fragmente de ceramică medievală și modernă, cahle ornamentate cu motive vegetale și fragmente provenite de la recipiente din sticlă.
Inventarul cercetării din 2009 include un fier de plug, fragmente de monede din cupru, numeroase cuie și fragmente de cuie de sicriu, ceramică, fragmente de vase de tip tripod, oale-cahle și bucăți de lutuială arsă provenite din construcții realizate din materiale perisabile.
Au fost găsite și fragmente de cahle figurative. Pe unul dintre ele se distinge un personaj care poartă o halebardă pe umăr. Aceste descoperiri documentează atât viața religioasă, cât și activitățile gospodărești și contextul militar agitat în care a evoluat comunitatea de la Cârța.
Stadiul cercetării ansamblului
Cercetările arheologice au clarificat numai o parte din evoluția mănăstirii. Relația cronologică dintre primele construcții din lemn, fundațiile de piatră descoperite în diferite sectoare și ansamblul monahal păstrat nu a fost stabilită definitiv.
Săpăturile sistematice s-au concentrat în special asupra curții și a anexelor vestice ale claustrului. Curtea și terenurile aflate mai departe spre vest nu au fost cercetate în întregime. Nici anexele gospodărești identificate în această zonă nu sunt suficient cunoscute.
Datele arheologice recompun, prin urmare, o istorie fragmentară. Ele confirmă existența unor construcții timpurii din materiale perisabile, succedate de edificii din piatră, precum și mai multe etape de incendiere, refacere și schimbare a funcțiunilor. În același timp, cercetările au arătat că evoluția comunității cisterciene a fost mai complexă decât sugerau interpretările mai vechi.
Ansamblul mănăstirii în prezent
Mănăstirea nu mai păstrează toate clădirile și anexele complexului medieval. O parte dintre acestea s-au prăbușit, iar altele se mai disting numai prin fundațiile descoperite arheologic.
Corul și absida fostei bazilici sunt utilizate de comunitatea evanghelică-luterană. Fațada vestică, turnul-clopotniță, zidurile navei și ruinele clădirilor conventuale alcătuiesc imaginea actuală a monumentului.
Spațiul reunește mai multe straturi istorice: abația cisterciană medievală, transformările survenite după desființarea comunității monahale, biserica evanghelică și cimitirul memorial amenajat în fosta navă. Ruinele nu reprezintă doar urmele unui edificiu dispărut, ci mărturia unui loc utilizat și transformat de comunități succesive timp de peste opt secole.
Clasificarea ansamblului
Ansamblul fostei mănăstiri cisterciene de la Cârța figurează în Lista monumentelor istorice cu codul LMI SB-II-a-A-12348.
Acesta cuprinde următoarele componente:
- Biserica evanghelică, datată în secolele al XIII-lea–al XIV-lea și transformată în secolul al XV-lea;
- Fațada vestică a bisericii fostei mănăstiri, datată de la începutul secolului al XIV-lea până în a doua jumătate a secolului al XV-lea;
- Cloașterul, păstrat parțial și în substrucțiile casei parohiale evanghelice, datat între secolele al XIII-lea și al XVI-lea.
Prin vechimea, arhitectura și rolul său istoric, Mănăstirea Cârța rămâne unul dintre monumentele esențiale pentru înțelegerea începuturilor goticului în Transilvania. Ruinele, biserica păstrată și vestigiile descoperite arheologic ilustrează formarea, dezvoltarea și dispariția uneia dintre cele mai importante comunități cisterciene din această parte a Europei medievale.
Bibliografie
- Petre Munteanu-Beșliu, „Mănăstirea cisterciană de la Cârța. Cercetări arheologice de salvare (2009 și 2011)”, în Acta Terrae Fogarasiensis, I, 2012.
- Martin Rill, „Die Zisterzienserabtei in Kerz am Alt im Licht neuer Grabungen”, în Süddeutsche Vierteljahres-Blätter, 39, 1990.
- Claudiu Munteanu, „Several Coins from Transylvania”, în Brukenthal. Acta Musei, VI.1, 2011.
- Hermann Fabini, Universul cetăților bisericești din Transilvania, Sibiu, 2009.
- Heidrun Gönig, Die Zisterzienserabtei von Kerz, Sibiu, 1998.
- Leopold Janauschek, catalogul abațiilor cisterciene, Mănăstirea Cârța, numărul de ordine 539.
Știi mai multe despre Mănăstirea Cisterciană (Cârța) – cea mai estică abație cisterciană a Creștinătății medievale? Spune și altora!