Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Vălenii de Munte. Ctitorie cantacuzină din 1680 și metoc athonit
Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, cunoscută în Vălenii de Munte drept Biserica Mănăstire, este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură religioasă ale orașului.
Lăcașul a fost ridicat în anul 1680, în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino, de clucerul Hagi Stoian și de soția sa, Ilinca, fiind ulterior refăcut în repetate rânduri după marile cutremure care au afectat Valea Teleajenului.
Monumentul este înscris în Repertoriul Arheologic Național.
Istoria sa reunește mai multe etape: existența ipotetică a unui lăcaș mai vechi în apropierea cetății Teleajenului, ctitoria de piatră din secolul al XVII-lea, transformările din 1737–1746, reconstrucția de după cutremurul din 1802, intervențiile din secolele al XIX-lea și al XX-lea și restaurarea amplă de după seismul din 1977.
Locul mănăstirii și vechea cetate a Teleajenului
Biserica se află pe o ridicătură de teren care coboară abrupt către gârla Văleanca. Nicolae Iorga a pus această poziție în legătură cu vechea cetate a Teleajenului, cucerită și incendiată de Ștefan cel Mare în anul 1474.
Cronica amintește că, la 1 octombrie, Ștefan Vodă a luat cetatea Teleajenului, a poruncit pedepsirea pârcălabilor, a luat prizonieri și a ars fortificația.
Pe baza configurației terenului și a tradiției locale, Iorga considera că cetatea atacată de domnul Moldovei putea fi amplasată pe această înălțime și presupunea că fortificația trebuia să fi avut și un lăcaș de cult. El identifica posibilul loc al bisericii cetății cu amplasamentul actualei mănăstiri, fără ca această ipoteză să fie prezentată drept certitudine arheologică.
Înaintea scărilor de piatră actuale ar fi existat o potecă îngustă, folosită de apărători pentru coborârea la apă. Tot dintr-un lăcaș mai vechi ar fi putut proveni un valoros Liturghier slavon din secolul al XVI-lea, decorat cu frontispicii împletite și motive ornamentale, reprodus de Nicolae Iorga în studiul său. Manuscrisul ilustrează nivelul artistic al cărții bisericești din epocă și păstrează decoruri care au fost puse în legătură cu tradiția meșterilor ardeleni folosiți în vremea lui Neagoe Basarab și a urmașilor săi.
Ctitoria lui Hagi Stoian și a Ilincăi
Actuala biserică de piatră a fost ridicată în anul 1680 de clucerul Hagi Stoian și de soția sa, Ilinca, numită în documente și hagiță sau clucereasă din Ceptura. Construcția a fost realizată în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino.
Numele de „Hagi” arată că Stoian făcuse pelerinajul la Ierusalim. Potrivit obiceiului epocii, întoarcerea de la Locurile Sfinte putea fi urmată de ridicarea unei biserici sau de o donație destinată pomenirii ctitorilor. Nu se cunoaște motivul pentru care Hagi Stoian a ales Vălenii de Munte, și nu Ceptura, pentru întemeierea așezământului.
Terenul a fost dăruit de Drăgan Bocioagă, al cărui nume a fost înscris în vechiul pomelnic al bisericii. Textul consemna că acesta a îndemnat și a oferit locul aflat sub sfântul lăcaș. Suprafața inițială a domeniului mănăstiresc era mai întinsă decât cea păstrată ulterior.
Ctitorii au înzestrat mănăstirea cu moșia și casele de la Ceptura, zece pogoane de vie, vite de muncă și pentru hrană, bani și robi. În biserică au fost așezate moaște ale Sfântului Iacob Persul.
Hagi Stoian a dăruit și terenuri cu vii la Ceptura. Persoana sa rămâne insuficient cunoscută, iar piatra sa funerară nu s-a păstrat. Nici locul înmormântării ctitorilor nu este cunoscut cu certitudine. Portretele lui Hagi Stoian, ale Ilincăi și ale lui Șerban Cantacuzino au fost păstrate în pictura pronaosului, Nicolae Iorga considerând că ele copiau zugrăveli contemporane ctitorilor.
Închinarea către Cotroceni și Muntele Athos
În anul 1684, ctitorii, ajunși la bătrânețe, au închinat biserica împreună cu averea ei Mănăstirii Cotroceni din București. Prin aceasta, așezământul a intrat în legătură cu Mănăstirea Iviru din Muntele Athos și cu alte mănăstiri athonite.
Șerban Cantacuzino a întărit daniile printr-un hrisov, acordând mănăstirii privilegii și introducând un blestem împotriva celor care ar fi încercat să încalce actul de înzestrare.
Mănăstirea a fost destinată călugărilor. La început au locuit aici monahi români, iar după închinare au venit și călugări greci pentru administrarea proprietăților. Au fost construite chilii, magazii pentru provizii, grajduri, șoproane și alte anexe necesare unei gospodării monahale bine organizate.
Timp de peste un secol, până în anul 1823, așezământul a fost condus de egumeni greci. În calitate de metoc al Mănăstirii Cotroceni, el avea atât funcție religioasă, cât și una economică. Egumenul îndruma viața duhovnicească, dar administra și moșiile, viile, animalele, veniturile și bunurile mănăstirii.
Deși avea viață monahală organizată după rânduiala chinovială, biserica răspundea și nevoilor religioase ale locuitorilor târgului, fiind slujită și de preoți căsătoriți.
Arhitectura bisericii
Biserica are un plan triconc, caracteristic arhitecturii religioase muntenești. Compoziția cuprinde pronaosul lărgit, naosul cu abside laterale și altarul.
Pronaosul este dreptunghiular, cu latura scurtă paralelă cu axul longitudinal al bisericii. Este mai lat decât naosul și are câte o fereastră îngustă în pereții laterali. Inițial, pronaosul era despărțit de naos prin trei arcade sprijinite pe stâlpi masivi.
Naosul are două abside laterale semicirculare la interior și poligonale la exterior. Fiecare absidă este luminată prin câte două ferestre înguste.
Altarul este semicircular la interior și poligonal la exterior. Are două ferestre înguste, dispuse de o parte și de alta a axului longitudinal. Proscomidia este amenajată în grosimea zidului de nord, iar pe latura sudică există o ușă de acces din exterior.
Zidurile, cu o grosime de peste un metru, au fost construite din piatră și cărămidă. Bolțile și arcadele erau realizate din cărămidă, iar catapeteasma inițială era din piatră.
Biserica a fost zidită în formă de cruce și a avut inițial o singură turlă deasupra naosului. Aspectul său aparținea arhitecturii cantacuzine, în care planul tradițional muntenesc era însoțit de o compoziție monumentală și de elemente sculptate în piatră.
Prima construcție nu a fost terminată în întregime. O pisanie ulterioară arăta că lipseau „slomnul”, adică pridvorul pe stâlpi, și zugrăveala completă. Probabil că fuseseră executate numai portretele ctitorilor și reprezentarea domnitorului, iar alte lucrări au fost realizate de ctitori ulteriori.
Obiectele de cult din secolele al XVI-lea și al XVII-lea
Patrimoniul vechi al mănăstirii cuprindea cruci de mână lucrate din lemn sculptat și îmbrăcate în argint. Una dintre ele purta pe mâner numele preotului Ghenadie din Argeș și anul 1703.
Nicolae Iorga considera posibil ca asemenea obiecte să fi fost realizate după modele mai vechi și chiar să fi provenit din tradiția meșterilor ardeleni folosiți la curțile și mănăstirile muntenești din secolul al XVI-lea. Studiul său reproduce Crucea lui Ghenadie și o altă cruce datată în secolele al XVI-lea–al XVII-lea.
Din vechiul mobilier se păstra și o strană sculptată, decorată cu motive vegetale și compoziții ornamentale în relief. Ușile bisericii aveau sculpturi cu flori de inspirație orientală și o inscripție românească dispusă în două registre.
Cutremurul din 1737 și refacerea lui Zaharia
Biserica a fost grav afectată de cutremurul din 3 mai 1737. Bolțile de cărămidă s-au prăbușit, iar zidurile s-au crăpat. În urma distrugerilor, edificiul a fost refăcut de la aproximativ doi metri în sus.
Lucrările au fost conduse de egumenul grec Zaharia din Gallipoli, numit în unele izvoare Kerzaharia. Refacerea a schimbat forma bisericii. Pe lângă turla principală de deasupra naosului, au fost adăugate două turle mai mici deasupra pronaosului, astfel încât edificiul a ajuns să aibă trei turle.
Tot atunci a fost ridicată clopotnița de deasupra porții și a fost refăcută incinta. Noua construcție era terminată la 4 iunie 1746, deși ușile sculptate de tâmplarul Ioan din Văleni au fost instalate încă din anii 1742–1743.
La lucrări au contribuit și ceaușul de aprozi Nicolae Buzăianu, proprietar la Limba, și soția sa, Anastasia. Aceasta era nepoata Ilincăi, soția primului ctitor, ceea ce lega noua etapă de familia întemeietorilor.
În anul finalizării lucrărilor, Nicolae Buzăianu, ajuns mare șătrar, a murit și a fost înmormântat în biserică sub o lespede decorată. În unele surse anul cutremurului apare 1730, însă pisaniile și istoricul intervențiilor indică refacerea principală din intervalul 1737–1746.
Pictura veche
Pictura bisericii a cunoscut mai multe etape. Zugrăveala inițială cuprindea portretele primilor ctitori, Hagi Stoian și Ilinca, și pe cel al domnitorului Șerban Cantacuzino.
Nicolae Iorga a observat că o pictură veche se păstra sub stratul de ulei aplicat ulterior. O curățare parțială dezvăluise în strana din dreapta un fragment de draperie roșie, a cărei linie și culoare indicau o etapă mai veche.
Fotografiile publicate în studiul său prezintă două grupuri de ctitori: întemeietorii din secolul al XVII-lea și ctitorii refacerii de la începutul secolului al XIX-lea. Portretele au atât valoare religioasă, cât și documentară, deoarece păstrează costumele și însemnele sociale ale epocilor respective.
Cutremurul din 1802
La 14 octombrie 1802, unul dintre cele mai puternice cutremure cunoscute în Țara Românească a distrus din nou biserica. Zidăria și bolțile s-au prăbușit, iar edificiul a fost acoperit de dărâmături.
Egumenul Mănăstirii Cotroceni, Visarion Lavriotul, originar din Tricala, a inițiat reconstrucția. Sprijinul financiar principal a venit din partea polcovnicului Moise, fiul lui Panac sau Pănculescu, unul dintre cei mai înstăriți proprietari de livezi de pruni și terenuri din regiune.
Moise apare în fresca noilor ctitori alături de soția sa, Mia, și de cele două fiice. Este reprezentat purtând tichie, giubea îmblănită și papuci, într-o imagine caracteristică boierimii locale de la începutul secolului al XIX-lea. Una dintre fiice, probabil Maria, moartă în 1810, s-a căsătorit cu Mârzea, proprietarul unei case cu pridvor elegant din Vălenii de Munte.
După cutremur s-a revenit la o singură turlă, construită din lemn și învelită cu tablă. Pictura în frescă a fost executată de zugravul grec Nicolae din Enos. Lucrările de reconstrucție s-au încheiat la 1 septembrie 1806, iar pictura este menționată și cu data de 1809.
Moise a finanțat și icoanele catapetesmei, realizate pe fond de aur, icoanele ușilor împărătești, o Evanghelie și mai multe candele. Una dintre acestea avea toarta decorată cu un arhanghel în picioare.
Modificările din secolul al XIX-lea
Refacerea de după 1802 a modificat stilul clădirii. Zidurile au fost înălțate, iar pe fațadă au fost adăugați pilaștri inspirați de forme occidentale preluate și de meșterii greci.
În această etapă au fost afectate unele elemente ale construcției inițiale. Două dintre coloanele masive care despărțeau pronaosul de naos au fost înlăturate, rămânând numai unul dintre elementele sistemului originar de trei arcade.
Au fost distruse și o parte dintre ancadramentele sculptate ale ferestrelor. La începutul secolului al XX-lea se mai păstrau numai două ancadramente ale ferestrelor de ventilație. În jurul intrării exista o inscripție bogat încadrată, comparată de Nicolae Iorga cu decorurile bisericii Colțea din București. În ornamentație apăreau simbolurile apostolilor, un melc în partea centrală și un cap de maur sculptat sub piatra ușii.
Reprezentările din secolul al XIX-lea documentează aspectul ansamblului. Perspectiva realizată de Beghenau în 1860 arată orașul și mănăstirea înconjurată de ziduri și clădiri, iar imaginile publicate în studiul lui Iorga surprind și case vechi din Vălenii de Munte.
Mănăstirea și școala din Văleni
Mănăstirea a găzduit unul dintre primele spații de învățământ ale orașului. Școala a funcționat în legătură cu așezământul, continuând vechea tradiție a mănăstirilor de a asigura educația elementară și pregătirea bisericească.
În timp, domeniul mănăstiresc s-a restrâns. Unele loturi au fost vândute unor cumpărători care plăteau simbolic, pentru fiecare parcelă, „o oca de făclii și două ocale de untdelemn”.
După secularizare, pe terenurile fostului domeniu au fost ridicate școala de fete la vest, școala de băieți la est și spitalul, clădire devenită ulterior policlinică.
Moșiile și averea mănăstirii
Mănăstirea deținea proprietăți la Ceptura, Limba, Cetățuia, Dealul Frumos, Homorâciu, Stroiești, Zeletin, Ștefești și în Vălenii de Munte. Aceste moșii, împreună cu viile, livezile și bunurile gospodărești, asigurau veniturile necesare comunității monahale.
După secularizarea averilor mănăstirești, domeniul s-a redus considerabil. În anul 1864 mai cuprindea aproximativ 1,5 ha, din care au fost cedate terenuri pentru școli și spital.
Nicolae Iorga considera că statul, devenit moștenitor al unei părți importante din patrimoniul mănăstirii, avea obligația de a suporta restaurarea monumentului și readucerea lui la forma istorică.
Transformarea în biserică parohială
După dispariția vechii comunități monahale, biserica a continuat să deservească populația orașului. În anul 1880 funcționa ca biserică parohială și avea drept filială Biserica Berceni.
În anul 1942, parohia cuprindea 349 de familii, însumând 1.673 de persoane. Preot era Alexandru Popescu, iar Biserica Berceni continua să fie filială. Cele două lăcașuri nu au fost separate administrativ după 1913.
Biserica Mănăstire nu mai avea atunci case sau terenuri importante, în timp ce filiala Berceni deținea o jumătate de hectar la Bughea și un hectar provenit din donația unui membru al familiei Iorgulescu.
Un fond de 756 de volume din biblioteca bisericii a fost cedat Ligii Culturale, contribuind la activitatea culturală a orașului.
Reparațiile din 1901–1906
În anul 1901, biserica a fost reparată. Între 1901 și 1906 s-au făcut modificări care i-au schimbat aspectul. Pe fațada vestică a fost adăugat un fronton cu geamlâc, iar interiorul a fost pictat în ulei de Toma Vintilescu.
Noua pictură a acoperit frescele executate în etapele anterioare, inclusiv pictura din secolul al XVIII-lea și cea realizată după cutremurul din 1802.
Această intervenție a fost reprezentativă pentru practica epocii, când pictura murală veche era adesea acoperită, iar monumentele primeau adaosuri considerate atunci moderne.
Restaurarea din 1925–1926
În anul 1925, Comisiunea Monumentelor Istorice, condusă de Nicolae Iorga, a hotărât readucerea bisericii la un aspect apropiat de forma sa veche.
Frontonul cu geamlâc și cafasul au fost desființate, iar pictura în ulei din 1906 a fost înlăturată. Pictorul-restaurator Toma Tomescu, stabilit la Vălenii de Munte, a scos la lumină frescele mai vechi.
Nicolae Iorga a redactat o nouă pisanie, în care a sintetizat istoria bisericii: întemeierea de către Hagi Stoian în 1680, pe locul asociat vechii cetăți a Teleajenului; refacerile de după cutremurele din 1737 și 1802; consolidarea din 1901 și restaurarea din 1925–1926 de către Comisiunea Monumentelor Istorice.
Tot în această perioadă a fost introdusă lumina electrică. În semn de recunoștință, Adunarea parohială l-a ales pe Nicolae Iorga consilier onorific al bisericii, funcție pe care istoricul a păstrat-o până la sfârșitul vieții.
Studiul lui Iorga, publicat în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, documentează monumentul prin fotografii ale turnului de intrare, manuscrisului slavon, crucilor, portretelor ctitorilor, stranei sculptate, pisaniei, ușilor, icoanelor și candelelor.
Primul Război Mondial și pierderea clopotelor
În timpul ocupației germane din anii 1916–1918, cele două clopote ale bisericii au fost confiscate și topite pentru fabricarea proiectilelor.
Pierderea lor a afectat atât funcția liturgică, cât și patrimoniul istoric al ansamblului. Clopotele făceau parte din înzestrarea acumulată în veacurile de funcționare monahală și parohială.
Cutremurul din 1940
Seismul din 10 noiembrie 1940 a produs distrugeri grave. O parte a peretelui altarului s-a prăbușit, iar bolta din cărămidă a căzut peste Sfânta Masă. Policandrele și candelele au fost aruncate la pământ, iar aproape două treimi din frescele păstrate au fost distruse.
Lucrările de reparație au început în anul următor. La 15 august 1942, biserica și-a sărbătorit din nou hramul, după încheierea principalelor intervenții.
Restaurări și consolidări au fost realizate și în intervalul 1941–1945, continuând intervenția începută după cutremur.
Cutremurul din 1977 și reconstrucția
Cutremurul din 4 martie 1977 a afectat profund biserica. Amplasarea pe un dâmb cu structuri masive de sare în subsol a amplificat vulnerabilitatea construcției, la fel cum s-a întâmplat și în cazul altor clădiri din centrul orașului.
Clopotnița a fost compromisă, turla s-a prăbușit peste acoperiș, iar zidurile au fost distruse parțial. Au rămas intacte unele ancadramente ale ferestrelor, inscripția sculptată în piatră deasupra intrării, cele două coloane de piatră și ușile vechi.
Înaintea reconstrucției au avut loc cercetări arheologice, inclusiv săpături adânci în altar, unde tradiția presupunea existența gurii unui tunel.
În anul cutremurului s-a pensionat preotul Emilian Vlăiculescu. După o scurtă perioadă de tranziție, în anul 1980 a preluat parohia preotul Ion Albescu, care a susținut refacerea monumentului.
Reconstrucția a durat aproximativ patru ani și a fost adusă până la etapa redeschiderii de constructorul Titi Basso din Vălenii de Munte. În anii 1981–1982, biserica a fost consolidată și restaurată. Zidăria a fost refăcută de la aproximativ trei metri înălțime, iar turla a fost reconstruită din zidărie.
Pictura și resfințirea din 1996
Între 1992 și 1996, pictorul Dan Gogu a realizat pictura noii biserici și a încheiat etapa de refacere artistică.
Biserica a fost resfințită în anul 1996, în prezența patriarhului Teoctist. Evenimentul a marcat revenirea completă a lăcașului în viața liturgică după distrugerile din 1977 și după aproape două decenii de lucrări.
Din construcția anterioară cutremurului au fost păstrate pisania veche, un fragment de frescă din partea superioară și bolta de la intrare. Cele două coloane de piatră și ușile de acces au rămas la locul lor.
La exteriorul turlei s-a aplicat tencuială, în locul tablei care acoperise structura din lemn după refacerea din secolul al XIX-lea. A fost adăugat un pridvor care protejează pisania și coloanele.
Catapeteasma și patrimoniul mobil
Catapeteasma actuală a fost primită de la Biserica „Izvorul Tămăduirii” din București și instalată în anul 1995.
O parte dintre obiectele valoroase ale vechii biserici au fost transferate la Sinaia. Alte piese au intrat în expoziția de artă religioasă organizată în Școala de Misionare din Vălenii de Munte.
Patrimoniul istoric cunoscut prin documentele și fotografiile mai vechi cuprindea manuscrisul slavon din secolul al XVI-lea, crucile de mână, icoanele pe fond de aur, ușile sculptate, vechea strană, Evanghelia, candelele și portretele ctitorilor.
Unele piese au dispărut, altele au fost mutate pentru protejare, iar o parte au rămas cunoscute mai ales prin fotografiile publicate de Comisiunea Monumentelor Istorice.
Bibliografie
- Nicolae Iorga, „Mănăstirea din Vălenii-de-Munte”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice.
- Repertoriul Arheologic Național, monumentul cu codul 131826.05.
- Documentația istorică și arhitecturală privind Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Vălenii de Munte.
- Pisaniile și însemnările referitoare la ctitorii Hagi Stoian și Ilinca, la egumenii Zaharia și Visarion și la restaurările din secolele al XVIII-lea–al XX-lea.
- Informații istorice privind Mănăstirea Cotroceni, Mănăstirea Iviru și proprietățile fostului așezământ monahal.
- Date privind restaurările din 1925–1926, 1941–1945, 1981–1982 și refacerea picturii din 1992–1996.
Știi mai multe despre Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Vălenii de Munte. Ctitorie cantacuzină din 1680 și metoc athonit? Spune și altora!