Mănăstirea Pângărați, Neamț - ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu
Mănăstirea Pângărați din județul Neamț a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIV-lea de sihastrul Simeon. Așezată pe valea pârâului Pângărați, la aproximativ 15 kilometri de Piatra Neamț, Mănăstirea Pângărați este unul dintre cele mai valoroase așezăminte monahale din Moldova. Între pădurile care coboară spre Bistrița și culmile muntelui Botoșanu, mănăstirea păstrează peste cinci secole de istorie, în care tradiția sihăstrească, ctitoriile domnești și patrimoniul artistic s-au împletit într-un ansamblu de o remarcabilă valoare spirituală și culturală.
Veche ctitorie a sihaștrilor, cu zidiri austere și pași de pelerin între munte și apă.
Istoricul Mănăstirii Pângărați
Originile Mănăstirii Pângărați coboară spre sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, când în această zonă retrasă au viețuit călugări sihaștri. Tradiția îl consideră întemeietor al vetrei monahale pe Cuviosul Simeon, unul dintre cei mai respectați pustnici ai Moldovei și apropiat al Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. În jurul său s-a format prima obște, iar în anul 1461 domnitorul a sprijinit ridicarea unei biserici de lemn cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.
Biserica de lemn a fost distrusă în timpul invaziei otomane din 1476, iar viața monahală a fost întreruptă pentru o perioadă. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, voievodul Alexandru Lăpușneanu a refăcut așezământul, ridicând în anul 1560 actuala biserică de piatră, una dintre cele mai originale construcții religioase ale Moldovei. Tot atunci au fost construite și turnul-clopotniță, casa domnească, trapeza și chiliile, transformând schitul într-o importantă mănăstire voievodală.
În secolul al XVII-lea, marele vistiernic Dimitrie Șoldan și soția sa, Safta, au contribuit la restaurarea și dezvoltarea ansamblului, iar domnitorul Vasile Lupu a întărit prin acte domnești proprietățile mănăstirii, care a devenit unul dintre cele mai prospere așezăminte monahale de pe valea Bistriței. După secularizarea averilor mănăstirești din 1863, destinul așezământului s-a schimbat radical. Clădirile au fost folosite succesiv ca penitenciar, spital, sanatoriu, cazarmă militară, depozit de muniții, stațiune de cercetări biologice și depozit de plante medicinale. În perioada comunistă, viața monahală a fost desființată, iar mănăstirea și-a pierdut pentru o vreme rolul spiritual.
Renașterea a venit după 1990, când așezământul a fost reînființat ca mănăstire de călugări, fiind restaurat și completat cu noi construcții, fără a-și pierde însă caracterul istoric.
Arhitectura Mănăstirii Pângărați
Elementul care individualizează Mănăstirea Pângărați în arhitectura religioasă românească este biserica voievodală ridicată de Alexandru Lăpușneanu. Construcția din piatră adăpostește două biserici suprapuse, o soluție arhitecturală extrem de rară, întâlnită doar în foarte puține monumente medievale din spațiul românesc.
La nivelul inferior se află fosta tainiță, transformată ulterior în capelă și apoi în biserică, accesibilă prin latura sudică. Deasupra acesteia se ridică biserica principală, închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, cu plan în formă de cruce, fără turlă și cu un interior sobru, caracteristic arhitecturii moldovenești din secolul al XVI-lea. Cele două spații comunică printr-o scară îngustă din piatră, amplificând caracterul neobișnuit al edificiului.
Ansamblul monahal a fost completat de-a lungul timpului cu turnul-clopotniță, chilii, trapeză și, în perioada contemporană, cu o nouă biserică de mari dimensiuni, ridicată pentru a răspunde nevoilor numeroșilor pelerini care ajung anual la Pângărați.
Patrimoniul Mănăstirii Pângărați
Patrimoniul artistic al Mănăstirii Pângărați este strâns legat de istoria sa multiseculară. În biserica voievodală se păstrează o valoroasă catapeteasmă din lemn, sculptată și pictată în anul 1778, precum și mai multe icoane din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, provenite din vechea școală iconografică moldovenească.
Mănăstirea deține și o importantă colecție de artă bisericească, iar valoarea ansamblului este completată de vechile construcții voievodale și de biserica medievală, inclusă pe lista monumentelor istorice din România. Împreună, acestea alcătuiesc unul dintre cele mai reprezentative complexe monastice ale Moldovei istorice.
Trapezăria lui Toma Cantacuzino și pisania dispărută
În secolul al XVII-lea, ansamblul Mănăstirii Pângărați a fost completat cu o trapezărie din piatră, însoțită de bucătărie și alte încăperi. Ctitorul acestei construcții a fost boierul Toma Cantacuzino, unul dintre reprezentanții de seamă ai familiei Cantacuzino, integrat în boierimea Moldovei și menționat succesiv în documentele vremii cu dregătoriile de mare sluger, postelnic și stolnic.
Pe peretele trapezăriei a existat o pisanie care amintea ridicarea construcției și numele persoanelor în memoria cărora fusese făcută. Inscripția a fost observată în anul 1862 de preotul Grigore Musceleanu, care a copiat-o și a publicat-o în „Calendarul antic” pentru anul 1863. La momentul vizitei sale, piatra fusese salvată în urma unor reparații, deși nu se mai afla neapărat în amplasamentul său inițial.
Transcrierea realizată de Grigore Musceleanu conținea însă numeroase erori. Numele ctitorului apărea sub forma „Tonia Veliu”, iar cel al soției sale fusese transformat într-un personaj greu de identificat, numit „Bonie Ganie”. Compararea textului cu pomelnicele și condicile mănăstirii a permis stabilirea identității celor pomeniți în inscripție.
„Pomelnicul” Mănăstirii Pângărați, întocmit în anul 1793 după un exemplar medieval, îi menționează pe Miron, Mărica și fiica lor Eftimia, precum și pe Toma, soțul acesteia, și pe copiii lor: Miron, Dimitrie, Grigorie, Andronic și Maria. În dreptul familiei este consemnat faptul că aceasta a construit trapezăria. Informația apare și într-o condică din 1806, în care sunt amintite trapezele, bucătăria și celelalte încăperi din piatră ridicate de Toma Cantacuzino.
Prin confruntarea acestor documente s-a stabilit că numele „Tonia Veliu” reprezenta o copiere greșită a numelui lui Toma Cantacuzino, iar formularea „Bonie Ganie” provenea din deformarea termenului slavon care desemna o cneaghină, adică soția unui boier. Persoana pomenită era Eftimia, prima soție a ctitorului. Pisania fusese așezată pentru pomenirea acesteia și a fiicei lor Maria.
Eftimia era fiica clucerului Miron, descendent al familiei mitropolitului Anastasie Crimca, și a Măricăi, fiica lui Toader Başotă din Bodești. Căsătoria ei cu Toma Cantacuzino a avut loc după 8 aprilie 1617. Prin această alianță, Toma Cantacuzino s-a stabilit în Moldova și s-a integrat în rândurile marii boierimi, contribuind totodată la administrarea și refacerea proprietăților familiei soției sale.
Toma și Eftimia Cantacuzino au avut cinci copii: Miron, Dumitrașcu, Andronic, Grigore și Maria. Viața familiei a fost marcată de moartea copiilor și, ulterior, de dispariția Eftimiei, survenită înainte de 11 martie 1640. Eftimia a fost înmormântată la Mănăstirea Bisericani, unde familiile Başotă și Cantacuzino aveau calitatea de ctitori. După moartea acesteia, Toma Cantacuzino s-a recăsătorit și a mai trăit aproximativ trei decenii.
Pierderile suferite în familie, evlavia și resursele materiale de care dispunea l-au determinat pe Toma Cantacuzino să susțină mai multe așezăminte religioase. Activitatea sa ctitoricească este documentată la Budești, Bisericani, Pângărați și Mănăstirea Golia. La Pângărați, trapezăria a fost ridicată pentru pomenirea fiicei Maria și a primei sale soții, Eftimia.
Datarea construcției și a pisaniei rămâne însă problematică. Condica din 1806 indică anul 1632 pentru terminarea trapezăriei, iar pomelnicul îl menționează pe Toma Cantacuzino cu dregătoria de sluger, pe care o deținea în acea perioadă. În schimb, textul pisaniei îl numea mare stolnic, dregătorie pe care a îndeplinit-o abia între anii 1637 și 1638. Documentele arată, de asemenea, că Eftimia era încă în viață în septembrie 1632, în timp ce inscripția fusese formulată pentru pomenirea sufletului ei.
Aceste diferențe au condus la ipoteza că trapezăria a fost terminată în 1632, dar pisania a fost realizată mai târziu, după moartea Eftimiei și a fiicei Maria, într-o perioadă în care Toma Cantacuzino deținea sau deținuse dregătoria de mare stolnic. A fost propus și anul 1642 pentru încheierea lucrărilor, însă această datare nu concordă cu toate informațiile din pomelnicul și condica mănăstirii. În lipsa pietrei originale, anul înscris în pisanie nu mai poate fi stabilit cu certitudine.
Pisania a dispărut în timpul reparațiilor din anul 1874, când piatra a fost încorporată în zidărie. Grigore Tocilescu, care a vizitat Mănăstirea Pângărați în anii 1885-1886, a aflat de la ieromonahul Stratonicos Costandin că aceasta fusese singura inscripție din piatră păstrată în așezământ și că fusese folosită ca material de construcție. Copia realizată de Grigore Musceleanu în 1862 a rămas astfel singura mărturie directă asupra textului.
În forma reconstituită, pisania consemna că Toma Cantacuzino, mare stolnic, a construit trapezăria pentru pomenirea fiicei sale Maria și a soției sale Eftimia. Deși anul inscripției nu a putut fi recuperat cu certitudine, documentul dispărut completează istoria construcțiilor Mănăstirii Pângărați și biografia unuia dintre ctitorii săi din secolul al XVII-lea.
Evenimente și legende la Mănăstirea Pângărați
Istoria Mănăstirii Pângărați este însoțită de tradiții care au fost transmise din generație în generație și care au contribuit la identitatea spirituală a acestui loc. Cea mai cunoscută dintre ele este legată de voievodul Alexandru Lăpușneanu, despre care cronicile mănăstirii consemnează că l-ar fi visat de mai multe ori pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care i-a cerut să ridice o biserică pe locul vechii sihăstrii întemeiate de Cuviosul Simeon. Impresionat de această vedenie, voievodul a poruncit zidirea bisericii de piatră, sfințită în anul 1560 și păstrată până în prezent.
La fel de importantă este tradiția legată de Cuviosul Simeon de la Pângărați, considerat întemeietorul vetrei monahale și unul dintre sfetnicii duhovnicești ai Sfântului Ștefan cel Mare. Viața sa de rugăciune, darul vindecării și al înainte-vederii au făcut ca încă din timpul vieții să fie privit ca un om sfânt, iar după moarte cinstirea sa s-a păstrat neîntrerupt în întreaga regiune.
Alături de Sfântul Simeon este cinstit și Cuviosul Amfilohie de la Pângărați, starețul care a continuat dezvoltarea așezământului și sub a cărui îndrumare a fost ridicată biserica voievodală. Recunoașterea oficială a sfințeniei celor doi a venit în anul 2008, când au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Română, întărind și mai mult importanța spirituală a mănăstirii.
Hramul și pelerinaje la Mănăstirea Pângărați
Mănăstirea Pângărați este o mănăstire de călugări. Hramul principal al așezământului este Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, sărbătorit anual la 26 octombrie, zi în care numeroși credincioși participă la Sfânta Liturghie și la manifestările religioase organizate de obștea monahală.
În incinta mănăstirii se află și biserica nouă, care are hramurile „Pogorârea Sfântului Duh”, sărbătorită la praznicul Rusaliilor și „Duminica Sfinților Români”, prăznuită în a doua duminică după Rusalii. Aceste două sărbători adună, la rândul lor, numeroși pelerini veniți din județul Neamț și din întreaga Moldovă. De asemenea, după canonizarea Sfinților Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pângărați, credincioșii vin tot mai des pentru a cinsti memoria celor doi mari nevoitori care au marcat începuturile și dezvoltarea vetrei monahale.
Cum ajung la Mănăstirea Pângărați
Mănăstirea Pângărați este situată în comuna Pângărați, județul Neamț, pe valea pârâului cu același nume, la aproximativ 15–16 kilometri vest de municipiul Piatra Neamț.
Accesul se face ușor din DN15 Piatra Neamț – Bicaz, urmând indicatorul spre mănăstire în apropierea hidrocentralei Dimitrie Leonida de la Stejaru. Drumul este asfaltat și poate fi parcurs cu orice tip de autoturism.
Bibliografie
- Gicoveanu, Mihai, „Despre o pisanie care a existat la Mănăstirea Pângărați”, în Acta Pangratia. Istorie și patrimoniu ecleziastic, III, 2025, pp. 9-14.
- Clit, Costin, „Egumenii și catagrafiile Mănăstirii Pângărați din secolul al XIX-lea”, în Acta Pangratia, II, 2024.
- Musceleanu, Grigore, Calendar pentru anul de la Cristos 1863, București, 1862.
- Tocilescu, Grigore, „Raporturi asupra unor mănăstiri și schituri și biserici din țară”, în Analele Academiei Române, seria a II-a, secțiunea „Memorii și notițe”, tom VIII, 1887.
- Zahariuc, Petronel, „Pomelnicul Mănăstirii Pângărați”, în Studii și Materiale de Istorie Medie, XXXVIII, 2020.
Știi mai multe despre Mănăstirea Pângărați, Neamț - ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu? Spune și altora!