Mănăstirea Văcărești, Bucuresti
Mănăstirea Văcărești a fost unul dintre cele mai impresionante monumente de arhitectură din Țara Românească, considerată de istoricul G. M. Cantacuzino drept „testamentul artei tradiționale românești”. Prin dimensiuni, coerență și splendoare, ansamblul a reprezentat culmea stilului brâncovenesc, sinteză rafinată între tradiția post-bizantină, influențele renascentiste și baroce, cu accente oriental-constantinopolitane. Ridicată într-o epocă de tranziție, mănăstirea a marcat sfârșitul unei evoluții arhitecturale de aproape patru secole, înaintea declinului produs de instabilitatea domniilor fanariote și de noile influențe occidentale.
În vremea lui Nicolae Mavrocordat, domn al Țării Românești între anii 1715–1716 și 1719–1730, mănăstirea Văcărești a fost zidită în anul 1716 și terminată în 1722. Biserica mare, cu hramul Sfintei Treimi, a fost sfințită în 1724, iar mănăstirea a fost închinată Patriarhiei Ierusalimului. Ansamblul, de mari dimensiuni, era alcătuit dintr-o incintă având un turn-clopotniță, un paraclis, construit de Constantin Mavrocordat în anul 1736, clădiri monastice și o biserică cu hramul Sfântul Nicolae.
Concepută și ca un important centru de cultură, mănăstirea a adăpostit o școală grecească și o bibliotecă, cea mai importantă din sud-estul Europei, a cărei faimă avea să ajungă până în Franța și Anglia. Biserica, în stil brâncovenesc, impresiona prin grandoarea neobișnuită, până atunci, în arhitectura românească și prin valoarea excepțională a decorației sculptate în piatră.
Declinul ireversibil al mănăstirii a început în 1863, odată cu secularizarea averilor mănăstirești, când ansamblul a intrat în proprietatea statului. În 1865, clădirile au fost transformate în închisoarea Bucureștiului, destinație care a mutilat grav arhitectura originală prin adăugiri parazitare, compartimentări forțate și zidiri ale galeriilor. Timp de peste un secol, Mănăstirea Văcărești a fost inaccesibilă publicului și specialiștilor, cunoscută mai degrabă din relatări și manuale decât prin contact direct.
În anii 1970, s-au făcut primele demersuri serioase de restaurare, fiind demolate construcțiile penitenciare și elaborat un amplu proiect de restaurare, avizat în 1977 cu calificativul „excepțional”. Cutremurul din 4 martie 1977, urmat de desființarea Direcției Monumentelor Istorice, a blocat însă definitiv lucrările. Ansamblul a fost abandonat, degradarea accelerându-se dramatic.
În ziua de 2 decembrie 1984, Nicolae Ceaușescu vizitează ansamblul și hotărăște demolarea lui și amplasarea, pe același loc, a unui tribunal. În ciuda argumentelor specialiștilor români și a protestelor opiniei publice internaționale, întregul complex al mănăstirii Văcărești este demolat între anii 1984–1987. Pe locul rămas gol, se intenționa, la acea dată, construirea unei săli polivalente pentru congrese, cultură și sport.
Din punct de vedere artistic, Mănăstirea Văcărești a constituit o desăvârșire a stilului brâncovenesc, remarcându-se prin bogăția sculpturii în piatră, eleganța galeriilor cu arcade și valoarea excepțională a picturii murale.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost una dintre cele mai importante așezări monahale din București, în pofida distrugerilor provocate de cutremure și ocupații militare. Intervențiile ulterioare, mai ales din secolul al XIX-lea, au adus modificări de inspirație neoclasică, fără a-i anula însă caracterul monumental.
Doar o mică parte din fresce și elemente de piatră au fost salvate, în condiții extrem de dificile, restul patrimoniului fiind pierdut aproape integral. Pe locul fostei mănăstiri nu s-a mai realizat nicio construcție reprezentativă, iar memoria monumentului a rămas fragmentară și risipită.
Din impunătorul monument se mai păstrează numai câteva fragmente de frescă, extrase de restauratori în condiții extrem de dificile, și un număr de elemente arhitectonice cu decorație sculptată.
Fragment de frescă extras în 1985 din Biserica Sfânta Treime a Mănăstirii Văcărești, realizată între anii 1719–1722, reprezentându-l pe Sfântul Ierarh Grigorie.
Scena a XV-a a Imnului Acatist. Compoziția făcea parte din ciclul iconografic al Acatistului Maicii Domnului și era amplasată în pronaos, în registrul scenelor de pe peretele de vest al bisericii Sfânta Treime a Mănăstirii Văcărești.
Fragment de frescă extras în 1985 din Biserica Sfânta Treime a Mănăstirii Văcărești, ridicată între anii 1719–1722, reprezentând un medalion cu Sfântul Mucenic Mochie.
Medalioane cu Sfinții Cuvioși Moise Etiopianul și Pafnutie. Aceste reprezentări făceau parte din registrul medalioanelor din pronaos, amplasat pe peretele de vest al bisericii Sfânta Treime a Mănăstirii Văcărești.
Fragment de frescă reprezentând medalioane cu Sfinții Cuvioși Ioan și Ștefan. Acestea făceau parte din registrul medalioanelor din pronaos, amplasat pe peretele de vest al bisericii.
Scena a XVII-a a Imnului Acatist („Pe ritorii cei mult-vorbitori…”). Compoziția făcea parte din ciclul iconografic al Acatistului Maicii Domnului și era amplasată în pronaos, în registrul scenelor de pe peretele de vest al bisericii.
Mănăstirea Văcărești este considerată una dintre cele mai mari pierderi ale patrimoniului cultural românesc din secolul XX, simbol al ruperii violente de tradiție și al eșecului protejării valorilor istorice.
Deși dispărută fizic, ea continuă să existe ca reper major în istoria arhitecturii românești și ca avertisment dureros asupra fragilității memoriei culturale.
Știi mai multe despre Mănăstirea Văcărești, Bucuresti? Spune și altora!