Biserica veche Sfinții Gheorghe și Dimitrie din Suseni, Rucăr. Ctitoria negustorului Gheorghe Smerna
În partea de sus a Rucărului, în mijlocul cimitirului din satul Suseni, s-a păstrat una dintre cele mai importante ctitorii religioase ridicate în Muscel în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Biserica închinată Sfinților Mari Mucenici Gheorghe și Dimitrie a reunit într-o construcție de mari dimensiuni arhitectura eclezială a epocii, tehnicile de zidărie practicate de meșterii câmpulungeni și un program pictural în care au fost reprezentate familia ctitorului, lumea contemporană și temele religioase tradiționale.
Lăcașul a fost ridicat între anii 1780 și 1786 prin cheltuiala negustorului Gheorghe Nicula Smerna Linotopetis, român macedonean stabilit în zona Muscelului. În unele mărturii, începuturile ctitoriei au fost plasate încă din anul 1779, lucrările propriu-zise fiind desfășurate în anii următori. Inscripția de deasupra intrării a consemnat însă că biserica s-a „ridicat din temelie cu toată cheltuiala” jupânului Gheorghe Necola Smerna, la 23 aprilie 1780.
Construcția a răspuns atât nevoilor religioase ale comunității din Rucărul de Sus, cât și dorinței ctitorului de a-și exprima recunoștința față de obștea în care s-a integrat. În jurul bisericii au fost ridicate chilii destinate unei școli, astfel încât ansamblul a îndeplinit, încă de la început, o funcție religioasă și una educativă.
Bisericile mai vechi ale Rucărului
Înaintea ridicării bisericii din Suseni, pe teritoriul Rucărului au existat mai multe lăcașuri de cult, cunoscute din documente sau păstrate în memoria comunității. Existența lor a fost legată de vechimea așezării, de extinderea satului și de nevoia locuitorilor de a avea biserici accesibile diferitelor grupuri de gospodării.
Una dintre acestea a fost cunoscută sub numele de Biserica Tătarilor. Tradițiile rucărene au păstrat amintirea sa, iar un document din 21 martie 1818 a menționat atât lăcașul, cât și o proprietate funciară aflată în legătură cu acesta. Biserica mai purta numele de „Adiata lui popa Bucur”, iar actul amintea „o moșie de la Roghină de la biserica Tătarilor tot frăție”.
O altă biserică, zidită din piatră, s-ar fi aflat pe Valea lui Ecle. Locul exact al construcției nu a mai fost cunoscut, iar edificiul nu s-a păstrat. În Suseni, un afluent de pe partea stângă a Râușorului a purtat numele de Valea Preotului, toponim care a putut conserva amintirea unei vechi prezențe ecleziastice.
Documentele rucărene din secolul al XVII-lea au fost redactate sau semnate ca martori de numeroși preoți. Prezența lor a indicat existența unor comunități parohiale și, implicit, a unor lăcașuri în care aceștia au slujit, chiar dacă amplasamentele și structura bisericilor nu au mai putut fi stabilite.
În deceniul al cincilea al secolului al XVIII-lea au fost ridicate alte două biserici, datate în anii 1744 și 1747. Odată cu dezvoltarea așezării, acestea au devenit neîncăpătoare. Partea superioară a satului nu dispunea de un lăcaș suficient de mare, iar această situație a determinat construirea bisericii ctitorite de Gheorghe Smerna.
Gheorghe Smerna și integrarea sa în comunitatea rucăreană
Ctitorul provenea din mediul românilor macedoneni și era originar din regiunea Castoriei. Numele său a fost consemnat în forme apropiate: Gheorghe Nicula Smerna Linotopetis, Gheorghe Necola Smerna sau Gheorghe Nicula Smerna Linotopedis. În documentele inițiale a apărut cu titulatura de „jupân Gheorghe neguțătorul satului”.
Negustorul a ajuns în Țara Românească în contextul activităților comerciale desfășurate pentru aprovizionarea armatelor otomane. A cumpărat vite, brânzeturi și unt, mărfuri destinate trupelor turcești cantonate în diferite puncte, între care a fost menționată cetatea Giurgiului. Comerțul i-a permis să acumuleze o avere considerabilă și să cumpere terenuri, pășuni și munți în zona Rucărului.
Integrarea sa în societatea musceleană a fost consolidată prin căsătoria cu Stănica sau Stanca, fiica clucerului Apostol din Câmpulung. Inscripția grecească a bisericii l-a prezentat drept „zet”, adică ginere, al clucerului câmpulungean. Legătura matrimonială l-a apropiat de elita locală și i-a oferit un statut important în comunitate.
După anul 1780, negustorul a început să fie cunoscut și sub numele de Gheorghe Rucăreanu. Schimbarea numelui a exprimat legătura dobândită cu localitatea în care s-a stabilit și în care a devenit unul dintre cei mai bogați proprietari de pământuri și munți. Familia formată aici a stat la originea ramurii boierilor Rucăreni.
Ridicarea bisericii a reprezentat principala sa ctitorie. Gestul nu s-a limitat la finanțarea unui edificiu de cult, ci a cuprins organizarea unui ansamblu în care chiliile au fost folosite pentru învățarea copiilor satului. Biserica a devenit astfel un reper al integrării ctitorului în comunitatea rucăreană și o expresie durabilă a poziției sale sociale.
Ridicarea lăcașului
Inscripțiile păstrate pe clădire au oferit date importante despre începuturile construcției. Textul amplasat deasupra ușii de intrare a consemnat că biserica a fost ridicată din temelie prin cheltuiala lui Gheorghe Necola Smerna, la 23 aprilie 1780. O inscripție în limba greacă a repetat informația și a precizat legătura ctitorului cu familia clucerului Apostol din Câmpulung.
Pe peretele vestic al pridvorului, o altă inscripție a încadrat lucrările în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, domn al Țării Românești între anii 1774 și 1782, și al păstoririi mitropolitului Grigore. Aceste mențiuni au integrat actul ctitoricesc în ordinea politică și ecleziastică a epocii.
Lucrările de zidărie au fost executate de Costandin și Ion, meșteri din Câmpulung. Numele lor au fost înscrise în zidul exterior, alături de data „meșița August 1782”. Termenul „ot Câmpulung”, folosit în inscripție, a indicat proveniența celor doi zidari. Menționarea meșterilor pe edificiu a constituit o mărturie importantă asupra circulației echipelor de constructori și asupra rolului centrului meșteșugăresc câmpulungean în arhitectura religioasă din împrejurimi.
În anul 1782, corpul bisericii a ajuns probabil într-un stadiu avansat, care a permis începerea decorației interioare. Pictura a fost executată în jurul anilor 1782–1783, posibil de zugravi proveniți din aceeași zonă a Câmpulungului. Întregul proces de construire, pictare și amenajare s-a încheiat în jurul anului 1786.
Edificiul a fost conceput de la început ca o biserică de zid de mari dimensiuni, potrivită unei comunități numeroase. Materialele folosite, grosimea zidurilor, dispunerea turlelor și organizarea spațiului interior au conferit construcției stabilitate și monumentalitate.
Planul în formă de cruce
Biserica a fost construită după un plan în formă de cruce. Spațiul interior a fost alcătuit din altar, naos, pronaos și pridvor, încăperi dispuse succesiv de la est spre vest. Cele două abside laterale ale naosului au accentuat forma cruciformă și au lărgit zona centrală a lăcașului.
Altarul a avut o formă semicirculară la interior și poligonală la exterior. Această diferență între configurația interioară și tratarea fațadelor a rezultat din adaptarea volumului liturgic la expresia geometrică a zidăriei exterioare. Altarul a fost luminat prin două ferestre: una amplasată pe axa longitudinală a bisericii și alta în dreptul proscomidiei, spațiul în care au fost pregătite darurile liturgice.
Despărțirea altarului de naos s-a realizat printr-o catapeteasmă din zid. Spre deosebire de tâmplele lucrate din lemn, catapeteasma zidită a făcut parte din structura permanentă a edificiului și a asigurat o separare solidă între spațiul altarului și cel destinat credincioșilor.
Naosul a fost lărgit prin două abside semicirculare la interior și poligonale la exterior. Fiecare absidă a fost prevăzută cu câte o fereastră. Deschiderile au asigurat iluminarea laterală a spațiului central și au pus în evidență suprafețele pictate ale pereților.
În centrul naosului s-a ridicat turla principală, deschisă spre interior. Prin această soluție, lumina a coborât direct în zona centrală a bisericii, iar verticalitatea turlei a devenit vizibilă din interior. Naosul a reprezentat astfel punctul de maximă dezvoltare spațială, atât prin absidele laterale, cât și prin înălțimea volumului central.
Pronaosul a avut câte o fereastră pe fiecare latură exterioară. Încăperea a păstrat tabloul votiv al familiei ctitorului și a funcționat ca spațiu de trecere între pridvor și naos. Pardoseala din piatră, comună întregului interior, a cuprins inscripții cu numele ctitorilor.
Cele două turle
Biserica a fost prevăzută cu două turle, element care i-a accentuat silueta și caracterul monumental. Turlele au avut baze pătrate, deasupra cărora s-au ridicat volume hexagonale. Fiecare turlă a fost luminată prin șase ferestre, corespunzătoare laturilor corpului superior.
Trecerea de la baza pătrată la corpul hexagonal a presupus adaptarea structurii de zidărie și distribuirea atentă a greutății. La exterior, diferența dintre cele două forme a fost marcată și decorativ, prin șiruri de cărămizi dispuse sub streșinile părților pătrate.
Turla deschisă deasupra naosului a avut atât un rol structural și volumetric, cât și unul funcțional. Ferestrele sale au suplimentat lumina din interior, iar înălțimea a favorizat perceperea întregului program pictural. Cea de-a doua turlă a completat compoziția longitudinală a edificiului și a echilibrat masa construită.
Cele două turle au păstrat aceeași tratare decorativă prin utilizarea cărămizilor așezate în „dinți de ferăstrău”. Deasupra ferestrelor, cărămizile au fost dispuse în câte trei rânduri și au format arce de cerc succesive. Această soluție a pus în evidență deschiderile și a creat un ritm ornamental în partea superioară a construcției.
Pridvorul deschis și coloanele masive
Pe latura vestică a bisericii s-a aflat pridvorul deschis, susținut de cinci coloane masive cu capiteluri. Pridvorul a constituit spațiul de legătură dintre exterior și interior, protejând intrarea și oferind o zonă acoperită pentru desfășurarea unor activități legate de viața religioasă și comunitară.
Cele cinci coloane au împărțit fațada pridvorului în deschideri ritmice. Masivitatea lor a corespuns greutății zidăriei și a bolților pe care le susțineau. Capitelurile au marcat trecerea de la fusurile coloanelor la structura superioară și au introdus o componentă decorativă în arhitectura pridvorului.
Caracterul deschis al pridvorului a permis vizibilitatea picturii exterioare și a inscripțiilor. Pe peretele vestic s-a păstrat textul care a datat biserica în vremea lui Alexandru Ipsilanti și a mitropolitului Grigore. Tot aici au fost reprezentate scene cu o puternică funcție moralizatoare.
Pictura pridvorului a inclus imaginea gurii unui balaur, simbol al iadului, și reprezentări ale lumii aflate deasupra acesteia. Printre personajele zugrăvite au fost menționați turci, tătari și harpi. Ansamblul a transpus într-o compoziție accesibilă credincioșilor opoziția dintre lumea pământească, păcat și pedeapsa de apoi.
Prin poziția sa, pridvorul a făcut trecerea de la cimitir și spațiul exterior către interiorul sacru. Programul iconografic amplasat aici era perceput înaintea intrării în pronaos și naos, pregătind simbolic pătrunderea în biserică.
Brâiele și cărămizile în „dinți de ferăstrău”
Fațadele au fost decorate prin mijloace rezultate direct din tehnica zidăriei. Biserica a fost înconjurată de trei brâie paralele, dintre care cel median a fost mai proeminent. Brâiele au împărțit vizual suprafața zidurilor și au accentuat continuitatea orizontală a construcției.
Dispunerea lor de jur împrejur a legat volumele altarului, absidelor, pronaosului și pridvorului într-o compoziție unitară. Brâul central, mai reliefat, a produs un joc discret de lumină și umbră și a separat registrele fațadei fără utilizarea unei ornamentații excesive.
Sub streașina principală au fost așezate rânduri de cărămizi în „dinți de ferăstrău”. Denumirea a provenit din poziționarea oblică sau în relief a cărămizilor, ale căror muchii au format o succesiune asemănătoare dinților unei unelte. Motivul a fost repetat la partea superioară a bazelor pătrate ale turlelor și deasupra ferestrelor acestora.
Sub streșinile părților pătrate ale turlelor au apărut câte două rânduri, iar deasupra ferestrelor au fost realizate câte trei rânduri, dispuse în arce de cerc succesive. Alternarea acestora a accentuat forma ferestrelor și a animat suprafețele superioare ale turlelor.
Decorația din cărămidă nu a fost aplicată peste zidărie, ci a rezultat din modul de așezare a materialului de construcție. Tehnica a îmbinat funcția structurală a cărămizii cu rolul său ornamental, demonstrând experiența meșterilor în realizarea cornișelor și a registrelor decorative.
Piatra și cărămida în alcătuirea construcției
Biserica a fost construită din zidărie, cărămida având un rol esențial atât în alcătuirea pereților și turlelor, cât și în realizarea ornamentelor exterioare. Utilizarea ei a permis obținerea volumelor poligonale, a arcelor și a registrelor decorative de sub streșini.
Pardoseala interioară a fost realizată din piatră. Pe unele dale au fost săpate numele ctitorilor, ceea ce a transformat pardoseala într-un suport al memoriei familiei care a finanțat edificiul. Piatra a oferit rezistență la uzură și a fost potrivită unui spațiu supus unei utilizări îndelungate.
Tot din piatră a fost realizată cristelnița, piesă liturgică păstrată în interiorul bisericii. Folosirea materialului dur a asigurat durabilitatea obiectului și a corespuns caracterului monumental al construcției.
Zidăria masivă a contribuit la păstrarea edificiului în pofida perioadei îndelungate în care acesta nu a fost folosit pentru cult. Forma originară a construcției, pictura, catapeteasma zidită și o parte importantă a amenajărilor au supraviețuit degradărilor și schimbărilor de funcțiune.
Tabloul votiv și familia ctitorului
Pictura originară s-a păstrat în mare parte, iar cea mai importantă compoziție din pronaos a fost tabloul votiv. Acesta l-a înfățișat pe Gheorghe Smerna în postura de ctitor, ținând macheta bisericii. Alături de el au fost reprezentați membrii familiei.
Fiii ctitorului au fost identificați cu numele Nicolae, Matei și Pandele. În partea opusă au fost zugrăvite soția sa, Stănica sau Stanca, și fiicele familiei. Numele fetelor au fost transmise în variante diferite, între ele fiind menționate Ecaterina, Zoița și, probabil, Lafita și Caterina.
Portretele au oferit informații importante despre îmbrăcămintea familiilor înstărite din epocă. Bărbații au purtat anterie îmblănite, căciuli și încingători prevăzute cu paftale scumpe. Anteriul era o haină lungă, specifică portului oriental adoptat de mediile boierești și negustorești din Țara Românească.
Femeile au fost reprezentate în rochii lungi și pieptare îmblănite, purtând căciulițe garnisite cu blană. Detaliile vestimentare au exprimat poziția socială a familiei și au documentat gustul elitelor locale de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Tabloul votiv nu a avut doar o funcție comemorativă. Prin reprezentarea ctitorului cu macheta bisericii, pictura a fixat pentru comunitate legătura dintre edificiu și familia care a susținut construirea sa. Totodată, imaginea a înregistrat componența familiei într-o perioadă în care portretele laice erau rare în afara mediului religios.
Pictura bisericii
Pictura a fost executată probabil în anii 1782–1783, după încheierea principalelor lucrări de zidărie. Zugravii ar fi putut proveni din zona Câmpulungului, la fel ca meșterii Costandin și Ion. Numele lor nu au fost însă păstrate în informațiile cunoscute.
Programul iconografic a acoperit spațiile interioare și pridvorul. În naos și altar au fost reprezentate temele consacrate cultului ortodox, cu sfinți, îngeri și scene religioase. Pronaosul a cuprins tabloul votiv, iar pridvorul a fost rezervat și imaginilor cu rol moralizator.
Pictura a rămas unul dintre elementele originare cele mai valoroase ale bisericii. Perioada îndelungată de închidere și utilizările improprii nu au dus la dispariția completă a frescelor. Restaurarea desfășurată între anii 1984 și 2010 a urmărit conservarea construcției și recuperarea ansamblului pictural.
Reprezentările din pridvor, între care gura balaurului asociată iadului, turcii, tătarii și ființele fantastice, au reflectat o viziune în care realitatea istorică și imaginarul religios au fost integrate într-o singură compoziție. Personajele cunoscute comunității au fost incluse în scene care avertizau asupra efemerității puterii și a consecințelor păcatului.
Prin tabloul votiv, veșmintele ctitorilor și scenele din pridvor, pictura a depășit funcția strict decorativă. Ea a devenit un document asupra societății, mentalităților și reprezentărilor vizuale din Muscelul sfârșitului de secol al XVIII-lea.
Biserica și școala satului
Ctitoria a fost concepută ca centrul unui ansamblu mai larg. În jurul bisericii, Gheorghe Smerna a construit chilii în care au învățat copiii satului. Termenul „chilie” desemna o încăpere simplă, folosită în mod obișnuit pentru locuirea clericilor sau a monahilor, dar care putea primi și funcții educative.
Organizarea unei școli lângă biserică a urmat practica prin care educația elementară s-a desfășurat sub îndrumarea clerului. Copiii au deprins aici citirea, scrierea și cunoștințele religioase necesare vieții comunitare.
Prin această asociere, ansamblul din Suseni a devenit un centru de cult și instruire. Biserica a deservit partea de sus a Rucărului, iar chiliile au oferit spațiile necesare educării copiilor din comunitate.
Amplasarea ansamblului și dimensiunile bisericii au indicat intenția ctitorului de a răspunde unor necesități colective. Edificiul nu a funcționat ca un paraclis familial izolat, ci ca biserică a unei comunități numeroase, completată de dependințe cu rol școlar.
Clerul și viața parohială în secolul al XIX-lea
La începutul secolului al XIX-lea, biserica a avut un cler numeros. Catagrafia din 1810 i-a menționat pe popa Ion, popa Nica și popa Simon. Prezența a trei preoți a reflectat importanța lăcașului și mărimea comunității deservite.
Termenul „popă”, utilizat în documentele vremii, desemna preotul paroh sau slujitorul bisericesc. Menționarea celor trei nume într-o catagrafie a arătat că activitatea liturgică a fost stabilă și organizată la numai câteva decenii după terminarea construcției.
Biserica a funcționat neîntrerupt până în anul 1902. În acel moment a fost închisă și nu a mai fost folosită în mod curent pentru slujbe. Cauzele exacte ale încetării cultului nu au fost detaliate în materialele păstrate, însă lăcașul a rămas în mijlocul cimitirului din Suseni.
Închiderea a produs o separare între edificiu și funcția sa inițială. Cu toate acestea, clădirea nu a fost demolată sau transformată definitiv, iar structura arhitecturală și pictura au continuat să se păstreze.
Utilizarea în timpul Primului Război Mondial
În timpul Primului Război Mondial, biserica a fost folosită de trupele germane și austro-ungare. Ocupanții au transformat edificiul în depozit de muniții și lagăr pentru prizonieri.
Noua funcțiune a fost incompatibilă cu destinația religioasă a clădirii. Spațiul interior, ales probabil datorită zidurilor masive și amplasării sale, a fost utilizat în scopuri militare. Depozitarea munițiilor a expus biserica unor riscuri majore, iar folosirea ca loc de detenție a afectat amenajările.
În pofida acestor transformări, edificiul a trecut prin război fără pierderea structurii principale. Faptul că pictura și elementele originare au supraviețuit a făcut posibilă restaurarea ulterioară.
După război, biserica a rămas închisă cultului. Monumentul a traversat o perioadă de abandon care s-a prelungit timp de mai multe decenii, până la începerea lucrărilor de restaurare în anul 1984.
Restaurarea și redeschiderea bisericii
Lucrările de reparare și restaurare au început în anul 1984. Intervențiile s-au desfășurat pe o perioadă îndelungată și s-au încheiat în jurul anului 2010. Durata lor a fost determinată de complexitatea monumentului, de starea construcției și de necesitatea conservării picturii originare.
Restaurarea a urmărit păstrarea formei istorice a bisericii. Zidăria, turlele, brâiele, ornamentele din cărămidă, pridvorul și pictura au fost tratate ca părți ale unui ansamblu unitar. Menținerea structurii originare a reprezentat una dintre caracteristicile importante ale intervenției.
În anul 2011, biserica a fost resfințită și redată cultului. După mai bine de un secol de la încetarea slujirii regulate, edificiul și-a recăpătat funcția liturgică. Părintele Liviu Petre Andrei a început să slujească aici în același an.
Parohia a cuprins aproximativ 200 de familii. Lăcașul a reintrat în viața comunității, iar colaborarea cu școala a reluat, într-o formă contemporană, legătura dintre biserică și educație existentă încă din vremea ctitorului.
Înainte de perioada pandemiei, copiii au participat în biserică la activități religioase și educative. Unele ore de istorie și de limba română s-au desfășurat în interiorul monumentului, iar evenimentele dedicate comunei și eroilor au inclus activități organizate la nivelul parohiei.
Păstrarea formei originare
Importanța bisericii din Suseni a rezultat în mare măsură din păstrarea formei sale originare. Planul cruciform, cele două turle, pridvorul cu cinci coloane, catapeteasma zidită, pardoseala de piatră și decorația fațadelor au oferit o imagine coerentă asupra arhitecturii religioase muscelene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Inscripțiile au păstrat numele ctitorului, contextul politic și ecleziastic al construirii, precum și identitatea meșterilor zidari. Ele au făcut posibilă reconstituirea principalelor etape ale șantierului și au completat informațiile oferite de structura edificiului.
Pictura originară a adăugat monumentului o valoare documentară distinctă. Portretele familiei Smerna-Rucăreanu au păstrat chipurile, vestimentația și statutul social al ctitorilor, iar scenele din pridvor au consemnat teme și reprezentări specifice epocii.
Biserica a fost folosită și ca decor cinematografic. În interiorul sau în preajma sa au fost filmate secvențe din producțiile „Haiducii lui Șaptecai” și „Zestrea domniței Ralu”. Alegerea monumentului a fost favorizată de aspectul istoric bine păstrat și de autenticitatea ansamblului arhitectural.
O ctitorie reprezentativă pentru meșteșugul zidarilor musceleni
Biserica Sfinții Gheorghe și Dimitrie din Suseni-Rucăr a reprezentat o sinteză a meșteșugului constructorilor și zugravilor activi în Muscel la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Zidarii Costandin și Ion din Câmpulung au realizat o construcție de mari dimensiuni, cu plan cruciform, turle hexagonale ridicate pe baze pătrate și fațade articulate prin brâie și ornamente din cărămidă.
Soluțiile constructive au fost adaptate cerințelor liturgice. Altarul, naosul cu abside laterale, turla deschisă, pronaosul și pridvorul au format un traseu interior coerent. Ferestrele altarului, absidelor, pronaosului și turlelor au asigurat iluminarea diferitelor compartimente, în timp ce zidăria masivă a garantat stabilitatea edificiului.
Elementele decorative au fost integrate în materialul construcției. Cele trei brâie orizontale și cărămizile dispuse în „dinți de ferăstrău” au pus în valoare volumele fără a încărca fațadele. Repetarea motivelor la nivelul corpului principal și al turlelor a conferit unitate întregii compoziții.
Piatra pardoselii, catapeteasma zidită și coloanele masive ale pridvorului au completat caracterul durabil al construcției. Inscripționarea numelor ctitorilor și meșterilor direct pe elementele arhitecturale a transformat clădirea într-un document al propriei sale ridicări.
După închiderea din 1902, utilizările militare din timpul Primului Război Mondial și deceniile de abandon, biserica a fost restaurată și redată cultului în anul 2011. Păstrarea planului, a volumelor, a ornamentelor de zidărie și a picturii originare a făcut din edificiul de la Suseni unul dintre monumentele reprezentative ale arhitecturii religioase din zona Rucărului și a vechiului Muscel.
Bibliografie
- S.a., „Biserica Sfinții Gheorghe și Dimitrie, Suseni-Rucăr”, material documentar privind istoria, arhitectura și pictura monumentului.
- S.a., „O biserică înviată din uitare la Rucărul de Sus”, material documentar privind ctitoria lui Gheorghe Nicula Smerna Linotopedis, restaurarea și redeschiderea lăcașului.
- Inscripțiile votive și pisaniile Bisericii Sfinții Gheorghe și Dimitrie din Suseni-Rucăr, anii 1780–1782.
- Catagrafia bisericească din anul 1810, înregistrarea clerului Bisericii Sfinții Gheorghe și Dimitrie din Suseni-Rucăr.
Știi mai multe despre Biserica veche Sfinții Gheorghe și Dimitrie din Suseni, Rucăr. Ctitoria negustorului Gheorghe Smerna? Spune și altora!