Prima expoziție de anvergură a artiștilor din București (1864) – nașterea vieții artistice moderne
Spre sfârșitul anului 1863, într-un București aflat încă la începuturile modernizării sale culturale, Dimitrie Bolintineanu, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, a inițiat una dintre cele mai importante acțiuni culturale ale secolului al XIX-lea românesc: organizarea primei expoziții de anvergură a artiștilor din Capitală.
Demersul său a urmărit două obiective clare și complementare: familiarizarea publicului cu manifestările artistice și constituirea unei Galerii de Tablouri a statului, destinată atât Bucureștiului, cât și Iașului.
Pentru realizarea acestui proiect, ministerul a publicat un comunicat oficial în presa vremii, apărut în primele zile ale lunii ianuarie 1864, prin care erau invitați pictorii și negustorii de tablouri să expună lucrări în sălile Academiei Sfântul Sava.
Expoziția fusese programată inițial pentru intervalul 2–20 ianuarie 1864, cu acces zilnic pentru public, dimineața și după-amiaza, într-un cadru controlat și organizat, ceea ce reprezenta o premieră pentru viața culturală bucureșteană.
Un rol decisiv în reușita inițiativei l-a avut Theodor Aman, cel mai prestigios pictor român al momentului. Printr-o scrisoare datată 28 decembrie 1863, Bolintineanu l-a invitat oficial să participe, subliniind intenția guvernului de a achiziționa lucrările care aveau să atragă atât gustul publicului, cât și aprecierea specialiștilor.
Aman a devenit astfel figura centrală a expoziției, iar implicarea sa a conferit evenimentului autoritate artistică și credibilitate instituțională.
Expoziția a fost organizată în trei săli ale Colegiului Sfântul Sava, desemnat atunci drept „Academie”, și a atras un public numeros și entuziast. Curiozitatea vizitatorilor a fost alimentată nu doar de lucrările originale ale artiștilor români, ci mai ales de copiile după mari maeștri ai picturii renascentiste și manieriste, extrem de apreciate într-o epocă în care puțini români avuseseră ocazia să vadă direct capodoperele galeriilor europene.
Afluxul de public a fost atât de mare, încât organizatorii au decis prelungirea expoziției cu încă o lună, depășind termenul inițial stabilit.
Receptarea critică a expoziției a fost intensă și diversă. Cronicile apărute în presa bucureșteană au fost, în general, elogioase, în special la adresa lui Theodor Aman, urmat de Carol Szathmari și Gheorghe Tattarescu. Un rol central în formarea opiniei publice l-a avut jurnalistul francez Ulysse de Marsillac, care a publicat o serie de articole ample în La Voix de la Roumanie.
Marsillac a salutat inițiativa ministerială, dar a semnalat și absențe importante: Constantin Lecca, Petre Alexandrescu, Henri Trenk sau lucrările tânărului Mihail Lapeti, recent decedat, nu figurau pe simeze, iar C. I. Stăncescu, aflat la studii la Paris, trimisese doar desene.
Din acest motiv, cronicarul a considerat că expoziția nu putea reflecta pe deplin stadiul real al artei românești, deși a recunoscut valoarea ei ca promisiune și început.
În articolele sale, Marsillac a formulat o critică severă la adresa lipsei de gust artistic a societății românești, a decorării clădirilor publice cu ornamente nepotrivite și a efectului distructiv al fotografiei asupra portretului artistic. În acest context, expoziția din 1864 a apărut ca un act de rezistență culturală și de educație estetică.
Analizând lucrările lui Aman, cronicarul s-a concentrat asupra compozițiilor istorice „Bătălia de la Plonin” și „După bătălia de la Rusciuk”, dar și asupra scenelor inspirate de Războiul Crimeii, cu zuavi francezi, considerate „franțuzești prin subiect, desen și culoare”. Legătura artistului cu Parisul a fost invocată ca explicație a acestei orientări tematice și stilistice.
În cazul lui Tattarescu, Marsillac a adoptat un ton mai critic, remarcând rigiditatea studiilor de tinerețe, deficiențe de compoziție și lipsa dramatismului în unele subiecte religioase, deși i-a recunoscut formarea solidă și influența școlii italiene.
Carol Szathmari a beneficiat, în schimb, de o apreciere constantă, fiind prezentat ca un artist cu talent autentic, capabil să trateze subiecte românești cu lumină și veridicitate, precum o piață din Craiova sau o căruță de poștă.
Un element esențial al dezbaterii critice l-a constituit legitimitatea copiilor după marii maeștri. Marsillac a apărat ferm această practică, considerând că ea contribuia la educarea gustului public și la formarea artiștilor, într-un context în care accesul la originalele occidentale era extrem de limitat.
La solicitarea Ministerului, o comisie oficială formată din Nicolae Mavros, Ion Ghica, George Grigore Cantacuzino și Petre Alexandrescu a realizat selecția lucrărilor ce urmau să fie achiziționate de stat. Lista a inclus „Bătălia de la Plonin” și „Zuavii” de Aman, patru copii realizate de Tattarescu, o lucrare atribuită lui Ulysse Crețianu și două lucrări de Szathmari, una originală – „Un târg românesc” – și una din colecția sa, „Iacob cel tânăr”, presupusă operă de Murillo.
Negocierile financiare s-au dovedit dificile. Aman a cerut 500 de galbeni pentru „Bătălia de la Plonin” și 200 pentru „Zuavii”, Tattarescu a propus prețuri diferențiate pentru fiecare lucrare, iar Szathmari a solicitat 200 de galbeni pentru fiecare dintre tablourile sale. Bugetul ministerial fiind mult inferior sumelor cerute, Consiliul de Miniștri a decis achiziționarea unei singure lucrări de la fiecare artist, la prețuri reduse.
Astfel, în iunie 1864, statul a cumpărat „Bătălia de la Plonin” (450 galbeni), „Judita” de Tattarescu (200 galbeni) și „Iacob cel tânăr” de Szathmari (200 galbeni).
Transportul și depozitarea lucrărilor au generat dificultăți administrative, inclusiv deteriorarea ramei tabloului lui Aman, incident documentat oficial. Cu toate acestea, achizițiile au fost finalizate, iar presa a salutat gestul guvernului ca pe un act de încurajare a artelor frumoase.
Expoziția de la Academia Sfântul Sava a reprezentat un moment fondator. Cu toate imperfecțiunile inerente începutului, ea a demonstrat existența unui public interesat, a stimulat apariția primelor cronici plastice românești și a creat cadrul pentru instituționalizarea vieții artistice.
În toamna aceluiași an, Theodor Aman a devenit director al Școlii de Belle-Arte și al Pinacotecii, fiind însărcinat cu elaborarea unui regulament pentru expoziții anuale.
Din anul 1865, Exposițiunile Artiștilor în Viață aveau să se deschidă periodic, marcând intrarea definitivă a României într-o viață artistică publică, organizată și continuă.
Știi mai multe despre Prima expoziție de anvergură a artiștilor din București (1864) – nașterea vieții artistice moderne? Spune și altora!