Biserica „Sfântul Mihail” din Cisnădioara – arhitectură de inspirație renană și fortificația de pe munte
Biserica „Sfântul Mihail” din Cisnădioara, localitate componentă a orașului Cisnădie, județul Sibiu, se află pe platoul îngust și stâncos al dealului care domină satul. Denumirea germană a localității, Michelsberg, înseamnă „Muntele Sfântului Mihail” și păstrează legătura directă cu hramul edificiului.
Construcția bazilicii romanice a început probabil spre sfârșitul secolului al XII-lea, în jurul anului 1180, și s-a desfășurat în mai multe etape până în primele decenii ale secolului al XIII-lea. Documentația monumentului indică intervalul 1176–1223, iar actul din 1223 atestă existența bisericii și transferarea ei către abația cisterciană de la Cârța. După invazia tătară din 1241 au fost realizate unele intervenții, între care se înscrie portalul vestic din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
Ansamblul cuprinde bazilica romanică, incinta fortificată și fragmentul unui turn exterior pe latura estică. Este înscris în Lista Monumentelor Istorice, cu următoarele componente: Biserica romanică „Sfântul Mihail”, 1176–1223; Incinta fortificată, secolul al XIII-lea; Turnul exterior de est, păstrat fragmentar, secolul al XIII-lea.
Biserica se individualizează prin conservarea structurii sale romanice, foarte puțin modificată în raport cu numeroase alte edificii medievale transilvănene. Planul bazilical, portalul vestic sculptat și amplasarea fortificației pe un vârf stâncos o înscriu între monumentele reprezentative ale arhitecturii romanice din Transilvania.
Localitatea și denumirile istorice
Cisnădioara este cunoscută în dialectul săsesc sub forma Mächelsbärch, în germană ca Michelsberg, Michaelsberg sau Michelsdorf, iar în maghiară ca Kisdisznód. Localitatea aparține administrativ orașului Cisnădie.
Prima atestare documentară datează din 1223 și este legată chiar de biserica ridicată pe dealul Sfântului Mihail. Cercetările arheologice au identificat însă pe același deal urmele unei așezări din perioada La Tène, indicând folosirea locului cu mult înaintea construirii edificiului medieval.
Denumirea Michelsberg provine de la muntele și biserica dedicate Sfântului Mihail. Această asociere apare explicit în documentul din 1223, care menționează „muntele Sfântului Mihail împreună cu biserica și cu pământul ce ține de el”.
Proprietatea asupra muntelui și donația din 1223
La începutul secolului al XIII-lea, muntele Sfântului Mihail, biserica și domeniul aferent făceau parte din averea Prepoziturii Sibiului, instituția ecleziastică a comunităților săsești din regiune. Prepozitura a efectuat un schimb de proprietăți cu regele Andrei al II-lea al Ungariei, care a domnit între 1205 și 1235.
Regele i-a dăruit ulterior domeniul magistrului Gocelinus, unul dintre apropiații săi. În 1223, acesta a cedat „muntele Sfântului Mihail împreună cu biserica și tot pământul ce ține de el” abației cisterciene de la Cârța, declarând că donația era făcută pentru mântuirea sufletului său. Actul reprezintă prima mențiune documentară a Cisnădioarei și confirmă existența edificiului la acea dată.
Biserica a fost construită în epoca organizării comunităților săsești din sudul Transilvaniei. Privilegiile acestora au fost reunite în Diploma andreană emisă de Andrei al II-lea în 1224, act care a contribuit la formarea unității juridice cunoscute ulterior sub numele de Pământul Crăiesc.
Etapele construirii bazilicii
Datarea înscrisă în Lista Monumentelor Istorice plasează construirea bisericii între 1176 și 1223. Alte interpretări situează începutul șantierului în jurul anului 1180 și consideră că lucrările principale s-au desfășurat timp de aproximativ două decenii. Structura păstrată aparține, în esență, primei jumătăți a secolului al XIII-lea.
În studiul Die Burgkirche zu Michelsberg in Siebenbürgen, publicat în 1924 în revista Deutsche Bauzeitung, Hermann Phleps a distins trei etape principale de construcție. Mai întâi a fost ridicat corul. Legătura zidăriei sale cu pereții estici ai navelor laterale și pătrunderea tencuielii calcificate în rosturile construcției indică anterioritatea acestuia.
În etapa următoare au fost adăugate cele trei nave. Diferența dintre suprafețele tencuite ale corului și zidăria aparentă din gnais și micașist a navelor susține această succesiune. Într-o a treia etapă a fost realizat nivelul superior al turnului nordic.
După invazia tătară din 1241, biserica a cunoscut intervenții influențate de șantierele din vestul Ungariei. Acest tip de influență s-a manifestat în arhitectura din zona Sibiului și a Sebeșului mai ales după 1260. Portalul vestic este atribuit acestei etape târzii a secolului al XIII-lea.
Planul bazilical
Biserica este o bazilică romanică scurtă, cu corp aproape pătrat și trei nave. Nava centrală este mai înaltă decât colateralele și este separată de acestea printr-o singură pereche de stâlpi cu secțiune pătrată. Pe fiecare parte, stâlpii susțin câte două arce semicirculare, denumite și arce în plin cintru.
Nava centrală este luminată prin ferestre înguste, încheiate semicircular, și este acoperită cu o șarpantă aparentă. Navele laterale au bolți semicilindrice. La extremitățile estice ale colateralelor se află două absidiole, fiecare acoperită cu o semicalotă.
În partea vestică a navelor laterale au fost proiectate două turnuri. Construcția lor nu a fost finalizată conform proiectului inițial, numai anumite componente fiind realizate. Nivelul superior al turnului nordic aparține unei etape distincte a șantierului.
Planul și organizarea spațiului înscriu edificiul în grupul bazilicilor romanice de inspirație renană din zona Sibiului, alături de bisericile medievale de la Cisnădie, Gușterița și Ocna Sibiului.
Corul și absidele
Corul are plan pătrat și este boltit pe arce frânte. Spre est se încheie cu o absidă principală semicirculară, acoperită cu o semicalotă.
Pe peretele sudic al corului se observă o ușă astăzi zidită, în zona căreia se păstrează urme de pictură murală. În mai multe puncte ale interiorului au fost identificate și cruci de consacrare pictate, legate de ritualul sfințirii edificiului.
Altarul medieval a fost demontat. Din nișa sa centrală s-a păstrat un fragment sculptat datat în 1425, care o reprezintă pe Fecioara Maria. Piesa a fost transferată la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu.
Portalul vestic
Portalul vestic, construit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, reprezintă principalul element de plastică arhitecturală al bisericii. El este alcătuit din patru retrageri arcuite, sprijinite pe patru perechi de colonete. Colonetele se încheie cu capiteluri cubice sculptate, iar compoziția portalului este flancată de două arcade oarbe.
Deasupra intrării se păstrează urme ale unei picturi ornamentale roșii. Forma portalului a fost pusă în legătură cu arhitectura romanică occidentală, fiind comparată cu portalul bisericii din Saint-Paul-de-Vaux, în Burgundia, și cu cel al catedralei din Strigoniu. În Transilvania secolului al XIII-lea, o asemenea structură monumentală constituie o realizare rară.
Adaptarea bisericii pentru apărare
În etapa fortificării, accesul la nivelul turnului nordic a fost mutat în zona acoperișului navei laterale. Intrarea putea fi atinsă numai cu ajutorul unei scări retractabile, care era îndepărtată în caz de primejdie.
Soluția limita accesul direct și transforma partea superioară a construcției într-un spațiu defensiv. Amplasarea pe platoul stâncos, cu pante accentuate, completa apărarea asigurată de zidul de incintă.
Incinta fortificată
Fortificația din jurul bisericii a fost construită în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Incinta se adaptează conturului neregulat și dimensiunilor reduse ale platoului. Zidul are la exterior o înălțime cuprinsă între patru și șase metri, iar către interior se ridică la aproximativ doi-trei metri.
Curtina era prevăzută cu creneluri și cu un drum de strajă zidit. Sistemul cuprindea un turn vestic, un turn de poartă interior, refăcut ulterior, și un turn exterior pe latura estică, din care se păstrează numai un fragment.
Pe latura nordică exista un turn amplasat la câțiva metri în exteriorul curtinei. Comunicarea dintre acesta și incintă se realiza printr-o punte mobilă, care putea fi retrasă în timpul unui atac.
În interiorul cetății se păstrează bolovani rotunzi, menționați încă din 1850. Aceștia constituiau muniție defensivă și puteau fi aruncați peste zid asupra atacatorilor.
Tradițiile legate de bolovanii cetății
Potrivit tradiției locale, fiecare fecior din Cisnădioara trebuia să urce înaintea căsătoriei un bolovan până în cetate, pentru a-și dovedi puterea. Povestea explică în memoria comunității acumularea pietrelor din interiorul incintei, însă funcția lor documentată era aceea de muniție folosită în apărare.
O altă tradiție locală susține că soții care intenționau să divorțeze erau închiși într-o locuință din cetate până când se împăcau. Povestea are variante și în alte localități transilvănene, dar nu este susținută aici de o atestare documentară care să confirme practicarea unui asemenea obicei la Cisnădioara.
Părăsirea bisericii și schimbarea funcțiunii
Biserica a rămas o perioadă îndelungată în stare de părăsire. În 1778 i-a fost construit un acoperiș nou, intervenție care a asigurat protejarea zidurilor și a spațiului interior.
După pierderea funcției defensive și liturgice curente, edificiul a fost folosit de locuitorii satului ca depozit. În interiorul bazilicii au fost păstrate cutii și lăzi pentru fructe. Această utilizare practică a continuat într-o perioadă în care biserica nu mai constituia principalul lăcaș de cult al comunității, funcție preluată de biserica evanghelică barocă ridicată în centrul satului în 1764.
În cetate a existat și o locuință pentru paznic. Ultima paznică a bisericii fortificate a părăsit ansamblul împreună cu vitele sale în anul 1963.
Plăcile comemorative din Primul Război Mondial
În 1940 au fost aduse la Cisnădioara plăcile funerare ale ofițerilor și soldaților germani și austro-ungari căzuți în toamna anului 1916, în luptele desfășurate în jurul Sibiului. Plăcile proveneau din cimitirul de la Gușterița și sunt păstrate în interiorul bisericii.
Prin amplasarea lor aici, edificiul a primit și o funcție comemorativă, distinctă de rolurile sale medievale și de utilizarea ulterioară ca depozit.
Cercetările arheologice și problema înmormântărilor
Cercetările arheologice au confirmat existența unei locuiri din perioada La Tène pe dealul Sfântului Mihail și au contribuit la clarificarea etapelor de construire a bisericii. O problemă rămasă deschisă este existența mormintelor în interiorul sau în jurul edificiului.
În studiul Arheologia monumentului de arhitectură romanică din Cisnădioara, publicat în 1973 în revista Apulum, Radu Heitel nu menționează descoperirea unor morminte. Suprafața cercetată a fost însă limitată, astfel încât absența acestora nu poate fi considerată definitiv demonstrată.
Solul stâncos al platoului făcea dificilă săparea gropilor funerare. Cu toate acestea, cercetări ulterioare ar putea identifica înmormântări în sectoarele care nu au fost investigate. Problema rămâne, prin urmare, una arheologică deschisă.
Situația contemporană
Biserica funcționează în prezent ca monument și spațiu muzeal. Bazilica, incinta și fragmentele turnurilor permit observarea directă a raportului dintre arhitectura ecleziastică romanică și sistemul defensiv amenajat pe platoul îngust al dealului.
Caracterul muzeal al edificiului este completat de plăcile comemorative din 1916 și de bolovanii păstrați în incintă. Fragmentul altarului din 1425 se află la Muzeul Național Brukenthal, în timp ce urmele picturilor murale și crucile de consacrare se păstrează în biserică.
Știi mai multe despre Biserica „Sfântul Mihail” din Cisnădioara – arhitectură de inspirație renană și fortificația de pe munte? Spune și altora!