Biserica fortificată din Pelișor – zwingerul și zidul de apărare înalt de zece metri
Biserica evanghelică fortificată din Pelișor se află în centrul satului Pelișor, comuna Bârghiș, județul Sibiu. Nucleul ansamblului este o biserică-sală gotică fără turn, ridicată în secolul al XV-lea și păstrată fără modificări majore ale planului. În jurul anului 1500, edificiul a fost înconjurat cu o incintă poligonală, întărită inițial cu patru turnuri.
În jurul anului 1600, latura vestică, expusă spre panta dealului, a fost protejată printr-o a doua curtină și prin amenajarea unui zwinger.
Ansamblul este înscris în Lista Monumentelor Istorice și cuprinde biserica evanghelică fortificată, datată în secolele al XV-lea–al XVIII-lea, și incinta fortificată cu turnuri, turn de poartă și zwinger, datată în secolele al XV-lea–al XVII-lea.
Unele prezentări plasează începuturile bisericii în secolul al XIII-lea, însă edificiul păstrat este atribuit prin caracteristicile sale arhitecturale secolului al XV-lea. Monumentul se individualizează prin turnul de poartă transformat ulterior în clopotniță, prin curtina vestică dublă, înaltă pe alocuri de peste zece metri, și prin sistemele defensive păstrate: guri de tragere, guri de aruncare și urmele drumului de strajă.
Localitatea și denumirile istorice
Pelișor, numit în trecut Măgărei, Măgărău sau Măgria, este un sat situat în partea de est a județului Sibiu, în Podișul Târnavelor. Localitatea aparține comunei Bârghiș.
În dialectul săsesc, satul este cunoscut sub formele Muegeroi și Mogerâ. În limba germană apar denumirile Magarey, Magaren și Magerau, iar în limba maghiară, Magaré.
Denumirile istorice provin dintr-un toponim mai vechi decât actualul nume Pelișor, acesta din urmă fiind adoptat în perioada modernă.
Prima atestare documentară
Localitatea este menționată documentar în anul 1357 sub numele Magare. La acea dată, satul se afla, împreună cu Bârghiș, Zlagna și alte așezări, în posesia fraților Werus și Stephan, fiii greavului Stephan din Alțâna.
Pelișor a rămas în stăpânirea greavilor din Alțâna în cursul secolului al XIV-lea. În secolul următor, satul a dobândit statutul de comunitate liberă, iar de la sfârșitul secolului al XIV-lea până la desființarea organizării scăunale, în 1876, a aparținut Scaunului Nocrich.
În jurul anului 1500, Pelișor avea 52 de familii, un conducător al școlii și doi păstori. Existența școlii și construirea aproape simultană a bisericii și fortificației indică organizarea consolidată a comunității la sfârșitul Evului Mediu.
Comunitatea și conflictele funciare
Istoria Pelișorului a fost marcată de conflicte funciare cu Biertanul, așezare mai mare și mai puternică din aceeași regiune. Până în secolul al XIX-lea, comunitatea din Biertan a formulat în repetate rânduri pretenții asupra unor parcele aflate în hotarul Pelișorului.
În anul 1676, Universitatea Săsească, instituția politică de autoadministrare a sașilor transilvăneni, le-a interzis locuitorilor să părăsească satul fără să renunțe la întreaga proprietate. Măsura urmărea limitarea depopulării și menținerea gospodăriilor active.
Cu toate acestea, în 1695 sau 1696 erau înregistrate numai 22 de gospodării ocupate și 15 gospodării părăsite. Situația arată diminuarea comunității în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, într-o perioadă afectată de insecuritate, epidemii și dificultăți economice.
În anul 1790, un incendiu de mari proporții a distrus o parte a satului. Propagarea focului a fost favorizată de faptul că majoritatea caselor erau încă realizate din lemn.
Construirea bisericii gotice
Biserica a fost ridicată în secolul al XV-lea ca edificiu gotic fără turn. Este o biserică-sală de dimensiuni reduse, alcătuită dintr-o navă dreptunghiulară și un cor încheiat poligonal, pe cinci laturi ale unui octogon.
Pereții din piatră ai navei și corului sunt consolidați prin contraforturi. Lipsa unui turn propriu al bisericii a determinat folosirea ulterioară a turnului de poartă al fortificației drept clopotniță.
Planul medieval s-a păstrat aproape neschimbat. Cele mai importante intervenții au afectat bolțile, tavanul navei și mobilierul liturgic, fără să modifice însă în mod radical forma edificiului.
Nava
Nava are forma unei săli unitare. În prezent este acoperită cu un tavan plat, realizat în secolul al XIX-lea și decorat cu stucaturi.
Pe laturile de vest și de nord se află galerii din lemn, adăugate pentru a mări capacitatea interiorului. Tribuna vestică a găzduit până la sfârșitul secolului al XX-lea orga construită în 1796.
Pereții navei sunt întăriți la exterior prin contraforturi, care contribuie la stabilitatea edificiului și păstrează ritmul arhitectural al construcției gotice.
Corul
Corul este încheiat printr-o absidă poligonală cu terminație 5/8. Ferestrele sale păstrează elemente de traforaj gotic.
Inițial, corul era acoperit cu o boltă pe nervuri din piatră. Nervurile încrucișate descărcau pe console fixate în pereți. În cursul transformărilor din secolul al XVIII-lea, vechea boltă a fost înlocuită cu o structură mai simplă din cărămidă, prevăzută cu penetrații. Consolele și unele elemente de piatră păstrate indică forma sistemului medieval de boltire.
Prin absida poligonală, ferestrele cu traforaj și urmele bolții pe nervuri, corul concentrează principalele componente gotice ale bisericii.
Portalurile
Accesul în biserică se face prin două portaluri, unul pe latura sudică și celălalt la vest. Ambele au ancadramente din piatră profilată și aparțin etapei gotice a edificiului.
Portalul sudic asigura accesul curent al comunității, în timp ce intrarea vestică stabilea axul longitudinal al bisericii. Profilatura jambajelor constituie unul dintre puținele elemente de plastică arhitecturală medievală păstrate la exterior.
Altarul neoclasic
Actualul altar a fost inaugurat în anul 1832. Piesa este realizată în stil neoclasic, în alb și auriu, și domină interiorul bisericii prin dimensiuni și prin amplasarea sa în axul corului.
Imaginea centrală îl reprezintă pe Hristos propovăduind. Programul iconografic cuprinde, în plan secundar, Răstignirea, Păstorul cel Bun, Vița de vie, Templul, snopii de grâu și Piatra din capul unghiului. Aceste reprezentări combină episoade din viața lui Hristos cu simboluri biblice referitoare la Biserică, credință și mântuire.
Cadrul din lemn este alcătuit din două coloane, pilaștri, o arhitravă curbată și un fronton ascuțit. Structura folosește forme clasice ordonate simetric, diferite de ornamentația barocă a mobilierului din secolul anterior.
Amvonul
Amvonul din cărămidă are un coș cu formă apropiată de cea a unei cupe. Piesa datează de la începutul secolului al XIX-lea și aparține aceleiași etape de reamenajare a interiorului în care au fost realizate cristelnița și altarul.
Construcția din zidărie îl diferențiază de amvoanele realizate integral din lemn, întâlnite frecvent în bisericile evanghelice din Transilvania.
Cristelnița
Cristelnița actuală a fost realizată în anul 1830. Are forma unui potir, este acoperită cu un capac din lemn și prezintă trăsături stilistice clasice.
Piesa a fost oferită bisericii de văduva Bielz. În schimbul donației, aceasta a primit vechea cristelniță medievală din piatră. Destinația ulterioară a piesei medievale nu este cunoscută.
Înlocuirea cristelniței, construirea altarului în 1832 și realizarea amvonului au alcătuit o campanie unitară de modernizare a mobilierului liturgic.
Orga lui Johannes Prause
Orga a fost construită de Johannes Prause, originar din Prusia, și instalată în biserică în anul 1796. Instrumentul avea un manual, pedalier și 12 registre și era amplasat pe tribuna vestică.
În forma sa târzie, orga funcționa cu transmisie pneumatică, rezultat al unor intervenții ulterioare, deoarece acest sistem nu aparținea construcției originare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
În anii 1998–1999, instrumentul a fost demontat, restaurat și transferat la Biserica Evanghelică C.A. din București. Din 1999 este folosit în cadrul acestei biserici. Mutarea sa a lăsat liberă tribuna vestică din Pelișor, dar a permis conservarea și utilizarea în continuare a instrumentului.
Clopotele
Clopotele sunt adăpostite în fostul turn de poartă, transformat în clopotniță în secolul al XVIII-lea.
Cel mai vechi este clopotul mic, datat în anul 1512. Piesa a fost turnată la scurt timp după construirea turnului și fortificarea incintei.
Clopotul mijlociu datează din 1718, iar clopotul mare a fost turnat în 1928. Ansamblul reflectă înzestrarea succesivă a bisericii pe parcursul a peste patru secole.
Construirea fortificației
Prima incintă fortificată a fost construită la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, în jurul bisericii gotice. Curtina avea un traseu poligonal și era susținută de numeroși contraforturi.
Zidul era întărit inițial prin patru turnuri dispuse în punctele vulnerabile ale incintei. Acestea protejau accesul principal, intrarea pietonală și laturile orientate spre panta dealului.
Fortificația a fost concepută pentru a oferi comunității un spațiu de refugiu și pentru a apăra accesul către biserică. Absența unui turn integrat edificiului a făcut ca turnul principal al incintei să preia și funcția de clopotniță.
Turnul de poartă
Turnul de poartă se află în partea de sud-est a ansamblului și este cea mai impunătoare componentă a fortificației. A fost ridicat probabil în primul deceniu al secolului al XVI-lea și are cinci niveluri.
Accesul era apărat printr-o poartă masivă și printr-o hersă, un grilaj glisant care putea bloca pasajul. Deasupra intrării se afla o încăpere încălzită, folosită ca locuință. Amplasarea ei permitea supravegherea permanentă a porții și controlul intrării în cetate.
Turnul era prevăzut la nivelul superior cu un drum de strajă. În secolul al XVIII-lea, după diminuarea pericolului militar, a fost transformat în clopotniță. Funcția sa actuală explică păstrarea mai bună în comparație cu celelalte turnuri ale incintei.
Turnul estic
La est de biserică, aproape de axa longitudinală a edificiului, se afla cel mai mic dintre turnurile fortificației. Acesta proteja o intrare pietonală secundară.
Turnul era prevăzut cu nișe și deschideri de tragere, prin care putea fi apărat accesul. Dimensiunile reduse corespundeau funcției sale secundare, diferită de cea a turnului principal de poartă.
Turnurile de vest
Curtina era flancată în colțurile de sud-vest și nord-vest de două turnuri masive. Acestea apărau latura orientată spre deal, considerată partea cea mai expusă a ansamblului.
Turnul sud-vestic se păstrează numai sub forma unor ruine. Turnul nord-vestic avea inițial un acoperiș în pupitru, dar partea sa superioară și învelitoarea sunt distruse.
Turnul de poartă este singurul care și-a păstrat integral volumul și o funcție permanentă. Celelalte turnuri pot fi recunoscute în diferite stadii de ruinare sau prin fragmentele integrate curtinei.
Dublarea incintei și zwingerul
În jurul anului 1600, latura vestică a fortificației a fost întărită cu un al doilea zid. Intervenția este încadrată și în secolul al XVII-lea, perioadă în care sistemul defensiv a fost completat.
Între curtina interioară și noul zid exterior a fost amenajat un zwinger, un coridor defensiv îngust în care atacatorii pătrunși dincolo de prima linie puteau fi supravegheați și loviți de pe zidurile învecinate.
Curtina exterioară a fost ridicată spre culmea dealului, de unde fortificația era mai vulnerabilă. În fața ei a fost săpat un șanț de apărare, care îngreuna apropierea și folosirea mijloacelor de asalt.
Sistemele defensive ale curtinei vestice
Zidul exterior vestic atinge și astăzi, pe anumite porțiuni, o înălțime de peste zece metri. Era prevăzut cu un drum de strajă și cu mai multe registre de deschideri defensive.
În partea superioară se afla un rând de guri de aruncare, denumite uneori guri de smoală sau mașiculiuri. Prin acestea puteau fi aruncate asupra atacatorilor pietre, apă fierbinte sau alte materiale. Folosirea smoalei în asemenea sisteme este mult mai rară decât sugerează denumirea tradițională.
Sub acestea erau dispuse două rânduri de ambrazuri și șlițuri de tragere, adaptate armelor folosite în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Alternarea deschiderilor permitea apărarea terenului de la baza zidului și supravegherea zonei situate la o distanță mai mare.
Urmele grinzilor indică poziția fostului drum de strajă din lemn, de pe care apărătorii ajungeau la ambrazuri și la gurile de aruncare.
Incendiul din 1790
În anul 1790, un incendiu puternic a distrus o parte a satului. Casele erau încă ridicate în mare parte din lemn, ceea ce a favorizat extinderea rapidă a focului.
Nu este consemnată distrugerea bisericii sau a turnului de poartă, însă incendiul a afectat comunitatea într-o perioadă în care fortificația își pierdea treptat rolul militar. La numai câțiva ani după incendiu, în 1796, biserica a primit orga construită de Johannes Prause, iar în primele decenii ale secolului al XIX-lea interiorul a fost reamenajat.
Transformările din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea
În secolul al XVIII-lea, bolta medievală a corului a fost înlocuită cu una din cărămidă, mai simplă. Turnul de poartă a fost adaptat pentru folosirea drept clopotniță.
La sfârșitul aceluiași secol a fost instalată orga lui Johannes Prause. Reamenajarea interiorului a continuat în secolul al XIX-lea: cristelnița a fost donată în 1830, altarul a fost inaugurat în 1832, iar nava a primit un tavan plat decorat cu stucaturi.
Aceste intervenții nu au modificat planul medieval al bisericii, dar au schimbat aspectul spațiului liturgic, care este dominat astăzi de mobilierul neoclasic.
Situația contemporană
Biserica își păstrează planul gotic, corul poligonal, portalurile profilate și contraforturile medievale. În interior, altarul alb-auriu din 1832 domină sala, iar tribunele din lemn se desfășoară pe laturile de vest și de nord.
Orga nu se mai află la Pelișor, fiind transferată la București după restaurarea din anii 1998–1999. Cristelnița, amvonul și altarul din prima jumătate a secolului al XIX-lea se păstrează în biserică.
Din fortificație, turnul de poartă este componenta cel mai bine conservată. Zidul exterior vestic, fragmentele zwingerului, porțiuni ale curtinei interioare și ruinele turnurilor secundare permit reconstituirea configurației defensive.
Știi mai multe despre Biserica fortificată din Pelișor – zwingerul și zidul de apărare înalt de zece metri? Spune și altora!