Biserica evanghelică din Șura Mare – turnul de vest, corul cu mașiculiuri și picturile tribunelor
Biserica evanghelică fortificată din Șura Mare se află în comuna Șura Mare, județul Sibiu, într-una dintre cele mai vechi așezări săsești din împrejurimile orașului Sibiu. Edificiul păstrează o parte importantă din structura bazilicii romanice ridicate în prima jumătate a secolului al XIII-lea, transformată în jurul anului 1300 și fortificată la sfârșitul secolului al XV-lea, după distrugerile provocate de incursiunea otomană din 1493.
Corul a primit un amplu nivel defensiv, iar turnul-clopotniță de vest a fost supraînălțat și adaptat pentru apărare.
Ansamblul figurează în Lista Monumentelor Istorice cuprinde: biserica evanghelică, datată în prima jumătate a secolului al XIII-lea, cu transformări din secolele al XV-lea și al XIX-lea și cu etape consemnate în anii 1497 și 1643; casa parohială evanghelică, datată între secolele al XIII-lea și al XIX-lea.
Din fortificația care înconjura biserica se mai păstrează numai un turn de apărare și două fragmente ale zidului de incintă.
Așezarea și comunitatea săsească
Șura Mare face parte din vechiul teritoriu de colonizare săsească din jurul Sibiului, cunoscut în istoriografie sub denumirea de „Ținutul Vechi”. Întemeierea așezării este plasată între anii 1142 și 1162, în perioada instalării primelor grupuri de coloniști occidentali în sudul Transilvaniei.
Prima mențiune documentară cunoscută datează din intervalul 1332–1335, când preotul Christian din Șura Mare apare în registrele dijmelor papale. Existența unei comunități parohiale organizate corespunde vechimii bisericii, a cărei construcție începuse cu aproape un secol înainte.
În 1494, după incursiunea otomană care afectase grav localitatea și biserica, Șura Mare a primit ajutoare pentru reconstrucție din partea celor Șapte Scaune și a Scaunului Sibiului. Sprijinul arată atât amploarea distrugerilor, cât și importanța așezării în sistemul administrativ și defensiv al comunităților săsești.
În secolele următoare, satul a fost legat de activitatea mai multor reprezentanți ai vieții politice și ecleziastice săsești. Johann Haupt, originar din Cincu, a fost timp de șapte ani primar al Șurii Mari, înainte de a deveni judecător al Scaunului Sibiului și, ulterior, jude regal al sașilor. Între 1896 și 1903, parohia a fost condusă de istoricul și teologul Friedrich Teutsch, devenit mai târziu episcop al Bisericii Evanghelice.
Bazilica romanică
Prima biserică a fost ridicată în prima jumătate a secolului al XIII-lea și avea hramul Fecioarei Maria. Era o bazilică romanică de mari dimensiuni, cu trei nave, cor pătrat, absidă semicirculară și absidiole la extremitățile estice ale navelor laterale. Acestea din urmă o apropie tipologic de bazilicile romanice de la Cisnădioara, Cisnădie și, îndeosebi, Gușterița.
Nava centrală era separată de colaterale prin arcade alcătuite inițial din câte șase arce. Navele laterale aveau bolți, în timp ce nava centrală era acoperită cu un tavan drept. Corul pătrat era prevăzut cu o boltă în cruce și se încheia spre est prin absida semicirculară.
Proporțiile alungite ale edificiului și păstrarea unor părți importante din zidăria originară permit încă recunoașterea structurii bazilicii romanice, în pofida transformărilor defensive și liturgice ulterioare.
Turnul-clopotniță de vest
Turnul-clopotniță a fost construit la capătul vestic al navei centrale, probabil în jurul anului 1300. Parterul său formează un portic deschis către biserică și este acoperit cu o boltă în cruce. Primul etaj are, de asemenea, o boltă în cruce simplă, iar la nivelul al doilea se află o boltă pe nervuri.
Portalul în arc frânt, profilat în mai multe retrageri, ferestrele geminate și nișele decorative ale fațadelor indică trecerea de la romanicul târziu la goticul timpuriu. Unele dintre aceste elemente au fost identificate în 1979, în cursul lucrărilor de restaurare, când au fost descoperite în zidăria exterioară ferestrele geminate și nișele corespunzătoare etapei din jurul anului 1300.
La sfârșitul secolului al XV-lea, clopotnița a fost separată de interiorul bisericii, iar traveele vestice ale navelor laterale au fost eliminate pentru consolidarea nucleului turnului. Accesul către nivelurile superioare se făcea printr-un turnuleț aliput laturii sudice. La etajul al doilea a fost realizată o boltă în cruce, care limita propagarea incendiilor între niveluri.
Turnul a primit încă două etaje. Clopotele au fost instalate la nivelul superior, iar deasupra lor se afla un drum de strajă sprijinit pe console de lemn și protejat de un acoperiș piramidal. Amenajarea permitea supravegherea împrejurimilor și apărarea accesului vestic.
Distrugerea din 1493 și reconstrucția gotică
În 1493, biserica și localitatea au fost afectate de o incursiune otomană. Lucrările ample care au urmat nu s-au limitat la refacerea edificiului, ci au urmărit transformarea lui într-o construcție capabilă să contribuie direct la apărarea comunității.
Mai multe însemnări indică anul 1495, în timp ce inscripția amplasată deasupra unei ferestre a corului consemnează 1497. Cele două date pot corespunde unor momente succesive ale aceluiași șantier: începerea ori desfășurarea lucrărilor și încheierea primei etape majore de reconstrucție.
Tavanul drept al navei centrale a fost înlocuit cu o boltă. Descrierile păstrate o prezintă fie ca boltă în plasă, fie ca boltă semicilindrică prevăzută cu penetrații, ceea ce poate indica o structură modificată în cursul intervențiilor ulterioare. Noua boltă a fost construită sub nivelul vechiului tavan, în timp ce zidurile navei au fost înălțate cu aproximativ doi metri pentru amenajarea unui nivel defensiv prevăzut cu metereze.
La est, absida semicirculară romanică a fost înlăturată sau înglobată în noua structură a corului. Corul a fost consolidat la exterior prin contraforți și acoperit cu bolți nervurate. Acoperișul său se ridică deasupra acoperișului navei, marcând vizibil rolul defensiv dobândit de partea estică a bisericii.
Sacristia se află pe latura nordică a corului. Accesul se face printr-un portal gotic profilat, cu lintou sprijinit pe console.
Corul fortificat
Deasupra corului romanic a fost construit un cat de apărare, închis spre est pe cinci laturi ale unui decagon. Volumul fortificat, ieșit în consolă, se sprijină pe contraforți și pe console profilate. Pe laturile corului, spațiile dintre elementele de susținere formează mașiculiuri, deschideri prin care putea fi apărată baza zidurilor.
Nivelul superior este prevăzut cu metereze în forma unei chei întoarse. Această soluție permitea folosirea armelor de foc și supravegherea mai multor direcții din aceeași deschidere.
Construirea bastionului deasupra corului a fost încheiată în 1563. Consolele sale prezintă asemănări cu cele ale bisericii fortificate din Boz, unde lucrările defensive se terminaseră cu aproximativ patru decenii mai devreme. Accesul la catul de apărare se făcea prin turnul-clopotniță și prin podul bisericii.
Deasupra portalului sudic a fost ridicat un turn de flancare, destinat protejării intrării. Prin poziție și structură, acesta se înscrie în aceeași categorie cu turnurile defensive amenajate la bisericile din Cisnădie și Șeica Mică.
Incinta fortificată
Biserica era înconjurată de un zid de incintă, completat cu turnuri de apărare. Fortificația asigura protecția comunității în timpul incursiunilor și integra într-un singur sistem turnul vestic, corul supraînălțat și turnul de deasupra intrării sudice.
Incinta a fost aproape în întregime desființată. În prezent se mai păstrează un singur turn de apărare și două fragmente de curtină, insuficiente pentru reconstituirea completă a traseului și a organizării sistemului defensiv originar.
Interiorul bisericii
Interiorul este definit de suprapunerea structurii medievale cu amenajări realizate în secolele al XVII-lea–al XX-lea. Tribunele de lemn, cu parapete viu colorate, ocupă o poziție importantă în organizarea spațiului. Panourile pictate păstrează datele 1696 și 1702, precum și reprezentări de sfinți însoțite de inscripții. Printre numele care pot fi citite se află Simon, Iuda și Toma.
În navele laterale au fost așezate și strane pictate provenite de la biserica evanghelică din Drăușeni. Ele au fost aduse la Șura Mare pentru protejare, în contextul îndelungatelor lucrări de restaurare a monumentului din localitatea de origine. Aceste piese trebuie deosebite de mobilierul istoric realizat direct pentru biserica din Șura Mare.
În 1854, picturile murale gotice au fost în mare parte îndepărtate. Urme ale vechii decorații se mai observă în zona nordică a altarului.
Altarul și amvonul
Actualul altar neogotic a fost instalat în 1903. Tabloul central este opera pictorului F. Ziegler din Berlin. Ansamblul aparține etapei în care comunitățile evanghelice transilvănene au înlocuit sau au reorganizat mobilierul mai vechi potrivit concepțiilor estetice și liturgice ale secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea.
Amvonul datează din 1716. Împreună cu stranele pictate și cu panourile tribunelor, acesta documentează ampla reamenajare a interiorului desfășurată la sfârșitul secolului al XVII-lea și în primele decenii ale secolului al XVIII-lea.
Stranele și tribunele pictate
În cor se păstrează strane de lemn pictate cu ornamente florale. Datarea lor este indicată diferit, în 1715 sau 1716, diferență care poate reflecta executarea mobilierului în două etape apropiate ori o lectură diferită a inscripției.
Parapetele tribunelor păstrează panouri figurative din 1696 și 1702. Reprezentările, inscripțiile și cromatica acestora constituie mărturii ale mobilierului bisericesc realizat după adoptarea Reformei luterane și ale modului în care comunitatea a adaptat interiorul medieval noilor cerințe confesionale.
Cristelnița
Cristelnița din 1758 este realizată din marmură și are un capac din lemn sculptat. Acesta poate fi ridicat cu ajutorul unui braț metalic forjat, care face parte din sistemul funcțional al piesei.
Prin asocierea pietrei, a lemnului sculptat și a fierului forjat, cristelnița reprezintă una dintre cele mai bine individualizate dotări liturgice ale interiorului din secolul al XVIII-lea.
Orga
Orga a fost construită în 1807 de Melchior Achxs. Instrumentul a ajuns într-o stare precară de conservare: mecanismul este neîngrijit și dezacordat, componentele din lemn au fost atacate de insecte xilofage, iar motorul nu mai funcționează. Foalele s-au păstrat însă într-o stare comparativ bună și sunt încă etanșe.
Conservarea instrumentului necesită intervenții specializate asupra structurii din lemn, mecanismului și instalației de alimentare cu aer.
Incendii și distrugeri
Istoria bisericii și a comunității a fost marcată de mai multe incursiuni și incendii. Atacul otoman din 1493 a determinat reconstrucția și fortificarea amplă de la sfârșitul secolului al XV-lea.
În 1529, localitatea a fost incendiată de trupe moldovenești. În toamna anului 1600, satul a fost ars de oștile lui Mihai Viteazul. Alte distrugeri au avut loc în timpul mișcării curuților: Șura Mare a fost incendiată în 1704, iar apoi din nou în 1707.
Gravitatea situației de la începutul secolului al XVIII-lea este reflectată de hotărârea comunității potrivit căreia locuitorii care părăseau satul în vreme de primejdie urmau să-și piardă proprietățile și dreptul de a reveni. Măsura urmărea menținerea capacității colective de apărare și refacerea rapidă a așezării.
În 1721 erau consemnate în sat case mari din piatră, curți largi și practicarea viticulturii, indicii ale refacerii economice după distrugerile succesive.
Transformările din secolul al XIX-lea
În 1854, turnul-clopotniță a fost modificat substanțial. Drumul de strajă medieval a fost demolat, turnul a fost supraînălțat cu un nou nivel, iar vechiul acoperiș piramidal a fost înlocuit cu actualul coif înalt și ascuțit.
La același moment a fost refăcut acoperișul și a fost montat un orologiu cu patru cadrane, câte unul pe fiecare fațadă a turnului. Orologiul se păstrează și continuă să funcționeze.
Intervențiile din 1854 au diminuat aspectul defensiv al clopotniței, dar nu au eliminat structurile medievale ale nivelurilor inferioare. Transformarea poate fi citită și astăzi prin contrastul dintre baza romanică și gotică a turnului și partea sa superioară din secolul al XIX-lea.
Casa parohială
Casa parohială evanghelică este inclusă în ansamblul monumentului și este datată, în Lista Monumentelor Istorice, între secolele al XIII-lea și al XIX-lea. Clădirea păstrează elemente arhitecturale atribuite romanicului târziu.
Vechimea și caracteristicile acestor elemente au determinat formularea ipotezei că imobilul ar fi putut avea inițial și o funcție monastică. În lipsa unor dovezi documentare concludente, interpretarea trebuie păstrată ca ipoteză arhitecturală, nu ca funcție istorică definitiv demonstrată.
Restaurări și situația contemporană
Lucrările efectuate în 1979 au contribuit la identificarea unor componente timpurii ale turnului vestic, între care ferestrele geminate și nișele datate în jurul anului 1300. Cercetarea a confirmat existența unei etape gotice timpurii intermediare între bazilica romanică și fortificarea de la sfârșitul secolului al XV-lea.
Biserica păstrează cea mai mare parte a volumului medieval, turnul-clopotniță, corul fortificat și mobilier din secolele al XVII-lea–al XX-lea. În schimb, incinta defensivă a dispărut aproape complet, iar orga necesită lucrări de conservare și restaurare.
Știi mai multe despre Biserica evanghelică din Șura Mare – turnul de vest, corul cu mașiculiuri și picturile tribunelor? Spune și altora!