Biserica fortificată din Viscri – turnul greavului, biserica-sală și dubla incintă
Biserica evanghelică fortificată din Viscri este un lăcaș de cult al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România, aflat pe un promontoriu din centrul localității Viscri, comuna Bunești, județul Brașov. Ansamblul s-a dezvoltat în jurul unei capele romanice ridicate de o comunitate de secui între anii 1100 și 1120, preluată și transformată de coloniștii germani stabiliți aici în ultimul sfert al secolului al XII-lea.
Biserica, inițial romano-catolică și consacrată Sfântului Andrei, a devenit luterană după Reforma protestantă.
Ansamblul cuprinde biserica-sală, incinta fortificată cu drum de apărare, turnul de poartă, mai multe turnuri și bastioane, hambarele comunității și fragmentele celui de-al doilea cordon de zid.
Viscri face parte, din 1999, din situl UNESCO „Sate cu biserici fortificate din Transilvania”. Particularitatea sa constă în evoluția neîntreruptă de la o capelă a grănicerilor secui la o reședință de greav, apoi la o biserică și o cetate administrate de întreaga comunitate săsească.
Localitatea și denumirea de „Biserica Albă”
Viscri s-a dezvoltat într-o zonă retrasă a viitorului Scaun al Rupei. Poziția sa explică apariția relativ târzie a localității în documentele medievale, deși cercetările arheologice demonstrează că promontoriul bisericii fusese folosit încă de la începutul secolului al XII-lea.
Fotografie de exterior ce prezintă un grup format din trei bărbați și două femei, de diferite vârste, în costum poplar săsesc din Viscri, județul Brașov. Fotografie realizată lângă biserică.
La 24 februarie 1297, regele Andrei al III-lea al Ungariei le-a cerut cruciferilor din Hoghiz să participe la hotărnicirea moșiilor Viscri și Hendorf, solicitate de magistrul Akus, fiul lui Mihail. În document, pământurile erau prezentate drept pustii și lipsite de locuitori. Formularea intră în contradicție cu vestigiile arheologice și cu existența construcțiilor ridicate anterior pe promontoriu. Ea poate reflecta statutul juridic al teritoriului ori caracterul incomplet al organizării așezării, nu neapărat absența oricărei locuiri.
În jurul anului 1400, localitatea apare într-un registru fiscal al comitatului Rupea sub denumirea latină Alba ecclesia – „Biserica Albă”. Numele se referea la edificiul construit din calcar deschis la culoare. Forma germană Weißkirch a fost adaptată ulterior în limba română ca Viscri.
În jurul anului 1500, Viscri era menționat printre comunele libere ale Scaunului Rupea. Așezarea avea 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl și doi săraci consemnați în evidențele comunității.
Capela secuiască din secolul al XII-lea
Cercetările arheologice au arătat că primul edificiu religios de pe promontoriu nu a fost o bazilică săsească, ci o mică biserică-sală construită de un grup de secui însărcinați cu apărarea graniței estice a Regatului Ungariei.
Capela a fost ridicată din calcar alb-verzui și avea un plan dreptunghiular, încheiat spre est printr-o absidă semicirculară. Sala măsura aproximativ 9,80 metri în lungime, 7,80 metri în lățime la vest și 8 metri la est. Lungimea totală a edificiului, împreună cu absida, era de aproximativ 13,50 metri.
Sala era acoperită cu un tavan drept, iar absida cu o semicalotă. Construcția avea puține elemente decorative. Colțurile sălii și punctele de pornire ale absidei erau marcate prin blocuri cubice de piatră ecarisată, iar intrarea sudică avea o arcadă semicirculară.
În interiorul și în jurul capelei au fost descoperite morminte. Monedele și cerceii de tâmplă găsiți în acestea au permis datarea edificiului între 1100 și 1120. Capela aparținea astfel perioadei anterioare colonizării germane a zonei.
Stabilirea coloniștilor germani
Coloniștii germani s-au stabilit la Viscri după încheierea domniei regelui Géza al II-lea, în 1162, probabil în ultimul sfert al secolului al XII-lea. Ei sunt încadrați în categoria denumită în documentele medievale alii Flandrenses, una dintre grupările occidentale colonizate în Transilvania.
Noii locuitori au găsit capela secuiască părăsită și au preluat-o. Existența ei a făcut inutilă construirea unei bazilici romanice cu trei nave, tip întâlnit în multe dintre așezările săsești de pe Pământul Crăiesc. Din această cauză, Viscri păstrează una dintre puținele biserici-sală romanice din regiunea Rupei, alături de cea din Homorod.
Adaptarea capelei s-a realizat treptat, pe măsura dezvoltării economice și sociale a comunității. În prima fază, sașii au folosit construcția fără să-i extindă planul.
Tribuna familiei de greavi
În prima jumătate a secolului al XIII-lea, în partea vestică a capelei a fost construită o tribună. Aceasta era susținută de patru arcade semicirculare, sprijinite pe trei coloane cilindrice.
Tribuna era destinată familiei greavului, conducătorul obștii sătești. Amenajări asemănătoare, rezervate familiilor conducătoare, existau și în bisericile de la Gârbova și Miercurea Sibiului, deși forma lor arhitecturală era diferită.
Din vechea tribună s-au păstrat trei capiteluri romanice, aflate astăzi în corul bisericii. Cel mai mare măsoară aproximativ 48 × 48 centimetri. A fost așezat pe un segment de coloană și, după ce i s-a scobit ușor suprafața superioară, a fost refolosit drept cristelniță.
Celelalte două capiteluri măsoară aproximativ 42 × 44 centimetri. Toate au laturile rotunjite în partea inferioară, iar muchiile sunt tratate ca niște ciubuce semicirculare. Decorul este alcătuit dintr-un scut central slab reliefat și două jumătăți de scuturi laterale. Unul dintre capitelurile mici are pe o latură patru scuturi egale.
Ornamentarea tuturor fețelor arată că piesele erau vizibile din mai multe direcții și aparțineau unor coloane libere. Caracteristicile lor susțin datarea tribunei în prima jumătate a secolului al XIII-lea.
Turnul de locuit al greavului
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, la aproximativ patru metri vest de capelă, familia greavului a construit un turn de locuit. Construcția amintește de donjoanele ridicate de familiile de greavi la Câlnic și Gârbova.
Viscri nu a fost o proprietate nobiliară. Turnul a aparținut conducătorului comunității, care l-a folosit ca reședință și punct de apărare. Temelia sa taie un mormânt mai vechi, ceea ce demonstrează că a fost construit după încetarea folosirii acelei porțiuni a promontoriului drept cimitir.
Turnul este realizat din bazalt cenușiu, diferit de calcarul alb-verzui al capelei. Parterul nu avea deschideri și era acoperit cu o boltă în leagăn orientată est–vest. Același sistem de boltire era folosit și la nivelul următor.
Etajele erau legate prin scări de piatră amenajate în grosimea zidurilor. Intrarea inițială, în arc semicircular, se afla pe latura estică și era accesibilă cu ajutorul unei scări mobile. De la al doilea cat în sus, turnul avea metereze înalte de aproximativ 1,60 metri, deschise în nișe evazate către interior și destinate arcașilor.
În jurul capelei, al turnului și al cimitirului a fost construită o incintă ovală. Aceasta reprezintă prima etapă fortificată a ansamblului.
Trecerea ansamblului în posesia comunității
Spre sfârșitul secolului al XIII-lea, familia greavului a dispărut probabil din localitate. Trei documente consemnează încercările magistrului Akus de a cumpăra Viscri, dar transferul nu s-a realizat.
În secolul al XIV-lea, ansamblul a trecut în posesia obștii sătești. Turnul de locuit și capela nu au mai servit unei singure familii, ci întregii comunități.
Schimbarea proprietății a făcut posibilă transformarea radicală a bisericii. Partea estică a capelei a fost extinsă, iar vechiul spațiu liturgic a fost adaptat unei comunități mai numeroase.
Transformarea corului în secolul al XIV-lea
În timpul extinderii, curbura vechii abside a fost demolată. Pereții laterali au fost prelungiți către est, formând un cor ușor trapezoidal, încheiat printr-o nouă absidă semicirculară. Exteriorul acesteia era sprijinit de șapte contraforturi.
Corul a primit probabil o boltă încă din această etapă. Înclinarea pereților de nord și de sud poate indica punctul de pornire al sistemului de boltire.
Înainte de extinderea corului fusese construită o sacristie pe latura nordică a sălii. Poziția sa, alipită vechii nave și nu noului cor, confirmă anterioritatea construcției. Sacristia era împărțită printr-un perete transversal, iar o parte a ei a fost folosită ca osuar.
În această etapă, biserica păstra încă structura unei biserici-sală dezvoltate din capela romanică. Turnul de locuit se afla separat la vest, la mică distanță de edificiu.
Fortificarea bisericii
La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, biserica a fost transformată într-un edificiu fortificat. Pereții laterali ai sălii au fost prelungiți către vest până la turnul fostului greav, legând cele două construcții într-un singur corp.
Pe latura estică a parterului turnului a fost creată o intrare către biserică. Portalul are un toc de piatră în arc frânt și o ambrazură profilată cu o baghetă semicilindrică între două cavete. Profilul se apropie de cel al portalului nordic al bisericii-sală din Homorod, deși deschiderea de la Viscri este închisă semicircular.
La nivelul al patrulea al turnului, vechiul meterez estic a fost transformat într-o intrare către podul bisericii. Nișele meterezelor erau acoperite cu lespezi în partea îngustă și cu grinzi în zona evazată. O streașină redusă le proteja, iar zidul turnului a fost înălțat cu aproximativ un metru pentru amenajarea unor guri de tragere sub acoperișul piramidal scund.
În fața ferestrelor mici a fost construită o platformă care permitea folosirea lor pentru tragere. În prelungirea vestică a sălii a fost deschis un al doilea portal.
Bolțile și fortificarea corului
În jurul anului 1500, sala și corul au fost acoperite cu bolți în leagăn cu penetrații, întărite prin nervuri de teracotă. Sistemul era frecvent folosit în bisericile săsești fortificate din acea perioadă.
Pentru protejarea părții estice, corul a fost supraînălțat și a primit o închidere superioară poligonală. Un nou rând de contraforturi a fost adăugat în jurul său. Contraforturile se uneau la partea superioară prin arcade semicirculare, care susțineau parapetul catului de apărare.
Între zidul corului și arcadele devansate se deschideau mașiculiuri, prin care apărătorii puteau controla baza construcției. Astfel, partea liturgică a bisericii a devenit și unul dintre punctele principale ale sistemului defensiv.
Contraforturi suplimentare au fost adosate pereților de nord și de sud ai sălii. Acestea trebuiau să contracareze împingerile bolții, sub presiunea căreia zidurile începuseră să se încline.
Măsura nu a fost suficientă. Bolțile s-au fisurat în mai multe locuri și au devenit periculoase, fiind înlăturate în secolul al XVIII-lea.
Transformările din 1743
În 1743, bolta navei a fost înlocuită cu actualul tavan casetat, iar corul a primit un plafon decorat cu stucatură. Tavanul casetat a fost amplasat deasupra ferestrelor gotice păstrate pe latura sudică.
Tot atunci a fost demolat catul de apărare de deasupra corului. Acoperișul a fost coborât și așezat direct peste arcadele care susținuseră parapetul defensiv. Arcadele și mașiculiurile păstrează însă forma fostei fortificări.
Arcul de triumf semicircular nu aparține capelei romanice, așa cum s-a presupus anterior. A fost ridicat din cărămidă în secolul al XVIII-lea, folosind drept puncte de sprijin colțurile vechii abside. O inscripție de pe arc consemnează anul 1743.
În aceeași etapă a fost construită o nouă sacristie pe latura nordică a corului, între două dintre contraforturile existente.
Ferestrele și picturile murale
Ferestrele actuale ale corului au fost modificate în timp. Cercetarea zidurilor a identificat urmele unei ferestre romanice în partea estică a absidei și ale unei ferestre în arc frânt pe latura sudică. Cea de-a doua aparținea transformării gotice a corului.
Au fost descoperite fragmente ample de pictură murală. O parte a frescelor a fost distrusă în momentul supraînălțării corului pentru amenajarea nivelului defensiv.
Peretele nordic al sălii, lipsit de ferestre, fusese și el decorat cu picturi. Peste acestea au fost trasate ulterior mai multe inscripții, reflectând folosirea îndelungată a interiorului și schimbările confesionale.
În peretele sudic al corului se păstrează o nișă provenită din vechea absidă. Ea este acoperită printr-o arcadă de piatră cu lățimea de aproximativ 38 de centimetri, al cărei intrados este marcat central de un ciubuc profilat.
Reforma și comunitatea luterană
Biserica a fost construită și extinsă ca lăcaș romano-catolic, având hramul Sfântului Andrei. După pătrunderea Reformei în comunitățile săsești transilvănene, a devenit biserică luterană.
Schimbarea confesională a modificat organizarea interiorului. Predica și cântarea comunității au dobândit o importanță sporită, iar în navă au fost instalate tribune și bănci pentru enoriași.
O parte dintre elementele medievale a fost păstrată, inclusiv fragmentele picturilor murale și cristelnița realizată prin refolosirea unui capitel romanic.
Mobilierul pictat
Mobilierul din lemn formează una dintre componentele caracteristice ale interiorului. Stranele decorate cu motive fitomorfe gotice și renascentiste sunt datate în 1694 și se află de-a lungul peretelui vestic.
Tribunele din lemn, cu balustrade pictate, au fost realizate în 1717. Ele se desfășoară în jurul navei și sunt prevăzute cu șiruri compacte de bănci.
Pe latura sudică se păstrează strane datate în 1783. Decorul lor continuă tradiția mobilierului pictat din comunitățile săsești, integrând motive vegetale și compoziții realizate într-o manieră locală.
Tavanul casetat din 1743, tribunele și stranele formează un ansamblu coerent. Pe lângă funcția liturgică, aceste piese documentează prelucrarea lemnului și pictura decorativă practicată în mediul rural săsesc.
Orga și imaginea de altar
Pe latura estică se află orga realizată în jurul anului 1817, într-o formulă stilistică baroc-clasicistă. Imaginea de altar, integrată în ansamblul orgii, îl reprezintă pe Hristos cu copiii.
Asocierea dintre orgă și imaginea de altar concentrează în partea estică a bisericii funcția muzicală și centrul vizual al spațiului liturgic. Ansamblul aparține unei etape ulterioare tavanului casetat și mobilierului din secolul al XVIII-lea.
Cristelnița și cupa de împărtășanie
Cristelnița a fost amenajată prin refolosirea celui mai mare dintre capitelurile romanice ale tribunei din secolul al XIII-lea. Piesa păstrează ornamentul cu scuturi, iar suprafața sa superioară a fost scobită pentru a primi apa folosită la botez.
Dintre obiectele liturgice este menționată o cupă de aur pentru împărtășanie, datată în secolul al XV-lea. Piesa aparține patrimoniului mobil medieval al bisericii și precedă adoptarea Reformei luterane.
Prima incintă fortificată
Incinta ovală a fost construită în secolul al XIII-lea în jurul capelei, turnului de locuit și vechiului cimitir. Din această structură s-au păstrat sectoare pe laturile de sud, est și nord-est.
Curtina este realizată din piatră de râu și piatră de câmp și atinge între 5,50 și 7 metri înălțime. Poarta s-a aflat probabil întotdeauna în partea de sud-est, către care urcă drumul pe panta mai lină a promontoriului.
La începutul secolului al XVI-lea, sectorul sud-estic, mai expus, a fost consolidat cu două turnuri și două bastioane. Aceste construcții au transformat incinta medievală într-un sistem defensiv adaptat armelor și tehnicilor de asediu ale epocii.
Turnul și bastionul de sud
Turnul de sud are trei niveluri și un coridor de apărare ieșit în consolă, susținut de grinzi din lemn. Turnul și bastionul sudic sunt reunite sub un acoperiș comun în patru ape, cu o coamă longitudinală.
Ambele construcții sunt adosate exteriorului incintei. Coridorul defensiv al bastionului este unit cu cel al turnului, permițând circulația apărătorilor între cele două puncte.
Nivelurile inferioare ale bastionului de sud au fost comasate ulterior într-o sală mare, accesibilă dinspre est. Catul superior păstrează metereze late, prevăzute cu chenare din stejar și cu butuci rotitori care permiteau închiderea deschiderilor.
Bastionul de est
Bastionul de est a fost construit în exteriorul curtinei și avea inițial trei niveluri, accesibile din curtea cetății. Ca și bastionul sudic, era prevăzut cu un coridor de apărare.
În secolul al XIX-lea, după diminuarea rolului militar al cetății, nivelul defensiv a fost înlăturat. Caturile inferioare au fost transformate în spații de locuit încălzite, iar nivelul superior a fost folosit pentru păstrarea slăninii până în anii 1960.
Transformarea sa ilustrează trecerea de la funcția militară la utilizările gospodărești ale ansamblului.
Turnul de poartă
Turnul de poartă a fost amplasat în spatele intrării, pe latura interioară a incintei. Are patru niveluri, iar greutatea zidurilor este preluată de pereții laterali masivi și de două arcuri întinse peste parterul acoperit cu boltă în leagăn.
Cele patru colțuri sunt consolidate cu contraforturi puternice. Accesul la nivelurile superioare se făcea inițial numai cu ajutorul unor scări mobile, ceea ce permitea izolarea caturilor în caz de atac.
Între turnul de poartă și turnul sudic se deschide o intrare separată pentru pietoni. Ușa din lemn este întărită cu benzi de fier late de aproximativ zece centimetri. La intrare conduc trepte largi din piatră, deoarece nivelul curții este mult mai ridicat decât terenul exterior.
Extinderea fortificației în secolul al XVII-lea
Panta vestică era mai abruptă și mai puțin expusă atacurilor. Cu toate acestea, în secolul al XVII-lea, fortificația a fost extinsă printr-un zid cu traseu rectangular, care a cuprins sectorul nord-vestic al vechii incinte.
În acest sector au fost construite două turnuri devansate. Turnul nordic, cu trei niveluri, a fost ridicat în 1630 de arhitectul Johann Hartman. Turnul vestic, cu patru niveluri, datează din 1648–1649.
Fiind construite pe panta platoului, cele două turnuri sunt mult mai înalte către exterior decât către curte. La interior, nivelul al doilea se află aproape de cota terenului.
Accesul la cel de-al treilea cat se făcea din drumul de strajă care înconjura curtina pe latura interioară. Aici se aflau gurile de turnare și meterezele, amplasate la aproximativ 1,30 metri sub coroana zidului.
Ambele turnuri au coridoare de apărare cu parapete din paiantă, îmbrăcate ulterior în scânduri. Nivelurile sunt separate prin platforme din lemn, iar intrările orientate către curte au tocuri masive din stejar.
Turnul de vest și refugiul preotului
Nivelul superior al turnului de vest avea ferestre mici către nord și sud. În colțul nord-estic se păstrează un orificiu destinat evacuării fumului de la vatră.
Acest cat putea servi drept locuință a preotului în timpul unui asediu. Amenajarea unei vetre și posibilitatea evacuării fumului arată că încăperea fusese pregătită pentru o ședere mai îndelungată, nu doar pentru apărare imediată.
Funcția turnului reflectă organizarea cetății ca spațiu de refugiu pentru întreaga comunitate, în care erau prevăzute locuri distincte pentru conducătorii religioși, provizii și apărare.
Al doilea cordon de zid
În secolul al XVIII-lea a fost construit un al doilea cordon de zid în jurul cetății. Acesta se păstrează astăzi numai până la o înălțime de aproximativ un metru și prezintă întreruperi pe laturile de nord-est și sud-est.
Zidul exterior crea o a doua linie defensivă și îngreuna apropierea directă de curtina principală. Prin această extindere, ansamblul a ajuns la forma sa fortificată maximă, cu două incinte, turnuri, bastioane și puncte de acces controlate.
Drumul de strajă și hambarele
Pe latura interioară a incintei, vechiul drum de strajă a fost înlocuit parțial cu un șopron acoperit într-o singură pantă. Acoperișul coboară de pe coroana curtinei către un zid mai scund, construit la o distanță de trei-patru metri.
Fațada interioară are 19 intrări dreptunghiulare de mari dimensiuni. Spațiul nu era împărțit prin ziduri transversale și a fost folosit pentru adăpostirea hambarelor de cereale.
În caz de primejdie, comunitatea putea depozita aici proviziile necesare. După încetarea amenințărilor militare, aceste spații și-au păstrat funcția economică, alături de încăperile destinate păstrării slăninii.
Cercetările arheologice din 1970–1971
Istoria construcției a fost clarificată prin săpăturile efectuate în 1970–1971 de arheologul Mariana Dumitrache. Cercetările au identificat planul capelei secuiești, mormintele timpurii, etapele tribunei vestice, raportul dintre capelă și turnul greavului, precum și transformările corului și ale incintei.
Rezultatele au fost publicate în studiul Cercetări arheologice și ale istoriei arhitecturii în zona Rupei, apărut în 1978 în revista Forschungen zur Volks- und Landeskunde, volumul 21, numărul 2.
Investigațiile au corectat mai multe interpretări anterioare. S-a stabilit că primul edificiu nu fusese o bazilică romanică săsească, ci o capelă a secuilor de graniță. Totodată, cercetarea a demonstrat că arcul de triumf semicircular nu era romanic, ci fusese construit în secolul al XVIII-lea.
Au fost descoperite fragmente de frescă, inscripții și urmele ferestrelor mai vechi. Cercetarea zidurilor a permis diferențierea etapelor romanice, gotice, defensive și moderne ale bisericii.
Restaurările
În paralel cu cercetările arheologice, ansamblul a fost restaurat în anii 1970–1971. Printre intervenții s-a numărat reconstruirea coridorului de apărare al bastionului estic.
În 2003 au fost realizate noi lucrări de renovare, cu sprijinul fundației patronate de prințul Charles al Marii Britanii. Intervențiile s-au înscris în preocuparea mai amplă pentru păstrarea arhitecturii tradiționale și revitalizarea satelor săsești din Transilvania.
Restaurările au urmărit menținerea caracterului istoric al ansamblului, inclusiv a structurilor din piatră, a elementelor defensive din lemn și a spațiilor gospodărești amenajate în incintă.
Includerea în patrimoniul mondial UNESCO
În 1999, Viscri a fost inclus în situl UNESCO „Sate cu biserici fortificate din Transilvania”. Protecția nu privește numai biserica, ci relația dintre cetate, structura satului și peisajul cultural din jur.
Ansamblul ilustrează modul în care o comunitate rurală și-a organizat apărarea, viața religioasă și păstrarea proviziilor într-un singur nucleu. Fortificația nu a fost o reședință nobiliară, ci o construcție administrată și adaptată de obștea sătească.
Includerea în patrimoniul mondial a contribuit la creșterea interesului pentru monument și pentru arhitectura tradițională din Viscri.
Muzeul comunității săsești
În interiorul fortificației funcționează un muzeu dedicat vieții cotidiene a sașilor. Colecția cuprinde costume tradiționale, mobilier, țesături, obiecte de uz gospodăresc, unelte agricole, ceramică și alte piese legate de ocupațiile comunității.
Muzeul este organizat pe mai multe niveluri. Printre exponate se află și o colecție de stupi, care documentează practicarea apiculturii.
Ansamblul a găzduit și o expoziție de cahle transilvănene realizate la fabrica Teracota Mediaș, unde plăcile sunt presate și pictate manual. Expoziția a avut inițial caracter temporar, fiind luată în considerare păstrarea sa pe termen mai lung.
Muzeul, hambarele și încăperile folosite pentru depozitarea slăninii completează informația oferită de arhitectura defensivă, prezentând funcționarea economică și socială a comunității.
Biserica și dezvoltarea contemporană a satului
Biserica fortificată a devenit principalul reper cultural al localității. Datele comunicate pentru perioada dezvoltării turistice indică peste 15.000 de vizitatori anual, într-un sat cu aproximativ 1.000 de locuitori.
Interesul pentru monument a contribuit la folosirea caselor tradiționale drept pensiuni, la dezvoltarea gastronomiei locale și la reluarea unor meșteșuguri. În sat au fost organizate activități de pielărie, prelucrare a pâslei, cusut, țesut, împletit, fierărit, tâmplărie și producere a cărămizilor tradiționale.
Au fost dezvoltate și trasee de bicicletă care leagă Viscri de alte sate și de Sighișoara. Aceste inițiative fac parte din procesul de valorificare a peisajului cultural din jurul sitului UNESCO.
Biserica a fost inclusă de publicația britanică The Telegraph într-o selecție a 23 de biserici remarcabile din lume. Mențiunea reflectă vizibilitatea internațională dobândită de monument, fără a constitui o clasificare patrimonială oficială.
Știi mai multe despre Biserica fortificată din Viscri – turnul greavului, biserica-sală și dubla incintă? Spune și altora!