* Dumnezeu Tatăl (față - verso), de Gheorghe Tattarescu, a fost clasat în Patrimoniul Cultural Naţional ca fond, în anul 2021, la Muzeul Municipiului București.
Ce înseamnă? E bine să știi că ...
Cuc
(Etnografie - Decor)
=
1. În universul culturii tradiţionale româneşti, cucul se bucură de un prestigiu deosebit, fiind considerat o pasăre „sfântă”, „a bucuriei”, „plăcută lui Dumnezeu, „haiducă”; în consecinţă, „e păcat să-l omori, căci nu face rău nimănui; îţi seacă mâna, dacă-l omori”; fireşte, cucul nu este un demiurg, nu are rol cosmogonic; totuşi, prin cântecul său, el consfinţeşte şi păstrează ordinea firii, fiind ca şi cocoşul, un însemn al rânduielilor şi al ritmurilor eterne ale naturii; G. Coşbuc observa c…
1. În universul culturii tradiţionale româneşti, cucul se bucură de un prestigiu deosebit, fiind considerat o pasăre „sfântă”, „a bucuriei”, „plăcută lui Dumnezeu, „haiducă”; în consecinţă, „e păcat să-l omori, căci nu face rău nimănui; îţi seacă mâna, dacă-l omori”; fireşte, cucul nu este un demiurg, nu are rol cosmogonic; totuşi, prin cântecul său, el consfinţeşte şi păstrează ordinea firii, fiind ca şi cocoşul, un însemn al rânduielilor şi al ritmurilor eterne ale naturii; G. Coşbuc observa că „este un fapt curios că românului nu-i place cântecul ciocârliei, al privighetorii etc. şi nicăieri în poezia populară nu se vorbeşte despre aceste păsări cântăreţe; cântăreţi pentru români sunt numai cucul şi mierla, probabil pentru că numai acestea cântă prin păduri…şi nici o pasăre n-are cântec răsunător şi puternic cum are cucul; ciocârlia are cântec slab, privighetoarea cântă numai noaptea”; practic lucrurile stau altfel, deoarece cucul cântă numai primăvara şi numai în crengile proaspăt înfrunzite; de aceea, el a fost ipostaziat ca purtător al energiilor regeneratoare, o fiinţă care aduce puterile ce asigură renaşterea naturii şi care apoi dispare odată cu consumarea exploziei vegetale; conform credinţelor populare, cucul nu cântă la întâmplare, ci după un „program”, aflat în consonanţă cu marile cicluri ale naturii; el se face auzit la Bunavestire (25 martie, dată ce marchează, în calendarul tradiţional, începerea primăverii), când „i se dezleagă limba”, fie pentru că a mâncat din primii muguri, fie pentru că a cântat în poarta Raiului şi încetează să glăsuiască de Sânziene (24 iunie), ori de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), momente care consfinţesc pragul dintre primăvară şi vară, creştere şi coacere, înverzire şi ofilire, când cucul „răguşeşte”, fie pentru că a mâncat boabe de cireş sau orz, fie pentru că a auzit şuieratul coasei; asociat deci primăverii, el preia atributele acesteia: putere, vitalitate, sănătate, promisiune a bogăţiei, elan tineresc; fiind un declanşator al renaşterii firii, cucul este şi un consacrator al ritmurilor şi etapelor specifice muncilor câmpului; textele folclorice lirice îl descriu ca pe o pasăre protectoare, care, prin prezenţa sa, consfinţeşte şi aşează sub o zodie benefică aratul şi, prin acesta, întreaga activitate a gospodarului; astfel, cântecul cucului îndeplineşte rolul unei urări, care anunţă şi consacră un eveniment, beneficiind deci de atribute augurale şi propiţiatorii; prin extensiune, cucul este considerat un „prevestitor de belşug” şi un „înmulţitor” al roadelor; în virtutea unor asemenea atribute, cucul este frecvent opus morţii şi întrupărilor ei; el se opune astfel corbului şi morţii, acestea încercând mereu „să schimbe glasurile” cu cucul, sau măcar să-l îngâne, să-i imite viersul sonor şi vesel; deci cucul şi corbul intră în antinomie, creând opoziţie între renaştere, binefacere şi bucuria vieţii cu stricăciunile provocate de moarte; deci cucul funcţionează ca un simbol al puterii naturii de a renaşte mereu, al vitalităţii şi tinereţii; cu toate astea, glasul său dispare odată cu venirea verii; deoarece deţine atributele şi puterile specifice unei păsări-mesager, cucul este frecvent utilizat ca un mediator între un tărâm cunoscut şi unul necunoscut, între aici şi dincolo; nu are însă valorile unei vieţuitoare psihopompe, din contră, el participă numai la un dialog, care are menirea să stabilească prăpastia dintre cei vii şi cei plecaţi pe drumul fără întoarcere; în cântecele funerare, cucul, ca mediator între lumi, poartă veştile dintr-un tărâm în altul, dar nu permite trecerea protagonistului peste vămile hărăzite; în doine, el nu este numai un aducător de „informaţii”, ci şi un declanşator al plecării şi un însoţitor (temporar sau permanent) al celui ce se îndreaptă spre lumile străine; în cântecele epice, se comportă ca o pasăre-ghid, conducând eroina peste hotarele care separă lumea necunoscută de cea cunoscută; cucul şi turturica reprezintă, în sistemul de simboluri, două imagini antinomice: cucul conotează iubirea nestatornică, în timp ce a doua întrupează „văduvia castă”; în schimb, asocierea cucului cu ciocârlia apare ca o alegorie a iubirii neîmplinite, a suferinţei cauzată de plecarea fiinţei dragi; relaţia dintre cuc şi mierlă permite o ipostaziere mai largă: prin ambiguitatea ei (cele două păsări se aseamănă ca penaj şi mărime) generează valori emblematice, care exprimă şi codifică situaţii dramatice ale existenţei umane de zi cu zi; pot fi frate şi soră, văr şi vară, sau soţ şi soţie, peţitor şi peţită; în prima ipostază, fratele îşi întreabă sora ce boală are, în a doua, cucul preia atributele de nestatornicie şi indiferenţă, iar mierla este victimă, având grijă de copiii cucului; cucul mascul nu trăieşte împreună cu femela decât foarte puţin şi în mod „tainic”; de asemenea, aceasta nu cloceşte ouăle, ci le depune în cuibul altor păsări (mierlă, graur, măcăleandru, presură), care îngrijesc şi cresc puii cucului; de aici, naşterea atâtor credinţe şi imagini folclorice menite să-l ipostazieze în arhetip comportamental, ca simbol al infidelităţii, egoismului, înşelătoriei; „Când auzi cucul întâi şi nu vei fi mâncat, te spurcă şi cucăi toată vara”; „Dacă te spurcă cucul, e rău de pagubă”; conform unor credinţe larg răspândite, cucul are puterea de a profeţi mersul vieţii, numărul de ani care vor trece până la un anumit eveniment, norocul sau nenorocul oamenilor, bogăţia sau sărăcia, împlinirea erotică sau singurătatea, sănătatea sau moartea; funcţia oraculară derivă din virtuţile augurale specifice cântecului (ori manifestărilor) tuturor păsărilor migratoare, pentru că ele venind primăvara, consfinţind acest început, au puterea de a vesti rânduiala lucrurilor şi (chiar) de a aşeza evenimentele într-o anumită matcă; din perspectiva culturii populare, traiul şi destinul cucului sunt sinonime cu ideea de singurătate, de neîmplinire şi precaritate; fără a anunţa un eveniment anume, cântecul cucului circumscrie o anumită situaţie de viaţă sau chiar o anume condiţie umană, marcată, de obicei, de pecetea eşecului şi a suferinţei; în aceste cazuri, pasărea nu vesteşte, ci impune o sentinţă existenţială, declanşând uneori, prin însăşi prezenţa ei, o succesiune de întâmplări nefericite; cu alte cuvinte, cucul nu anunţă ceva situat în afara lui, ci asimilează omul în modul lui de a vieţui; între toate vieţuitoarele, cucul beneficiază şi de cel mai bogat corpus de legende, încetarea bruscă, la începutul verii, a cântecului acestei păsări a fost pusă în legătură cu acea zi consacrată şi acel patron eponim care se aflau, din perspectiva calendarului tradiţional, cel mai aproape de acest eveniment; în consecinţă, legendele atrag în ţesătura lor narativă figura Sfântului Petru, care determină pedeapsa acestuia, pentru că fură caii, vitele şi chiar şi cheile Raiului aflate în posesia sfântului; în obiceiurile populare, cucul este invocat în două contexte: „Răscucitul” şi „Jocul cucilor”: primul obicei are ca scop apărarea manei oilor şi vacilor şi se bazează pe respectarea glasului apotropaic al acestei păsări; cea de a doua datină se practică primăvara, la Lăsata secului, şi cuprinde o înscenare rituală: deghizarea în „cuci”, jocul măştilor, simulacrul unei nunţi, lovirea sătenilor cu beţe sau bice (şi multe alte gesturi cu virtuţi magice, menite să asigure sănătatea şi puterea), ruperea şi distrugerea măştilor; prin intermediul măştii, cucul alungă, cu zgomotul clopotului, spiritele rele, iar atingerea cu opinca ori prin arderea fulgilor din glugă alungă boala. Legendele afirmă că animalele şi păsările s-ar fi născut, prin metamorfozare, din oameni; cucul din femeie, câinele din bărbat, lupul din boieri, cocostârcul din oameni care s-au înrăit. În povestiri populare, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâlhar, haiduc, părinte, soţ, amant etc.; Sfântul Petru blestemă pe Cucu (tâlhar de cai) să se prefacă în pasăre neagră, să fie cobe rea şi singur să-şi spună numele; de atunci, hoţul Cucu a rămas pasăre neagră şi blestemată şi când „ţi-a cânta în spate, pe casă ori în curte, moarte înseamnă”; primul cântat al cucului este întâmpinat prin cuvinte care invocă sănătatea, fericirea, norocul şi avuţia: „Mulţi ani buni, cu sănătate/Şi noroc să am la toate,/Să fiu orişicând voios,/Fericit şi bucuros!”; la auzul primului cântec al cucului, toţi oamenii trebuie să fie veseli, curat îmbrăcaţi, bine mâncaţi şi cu bani în buzunar; încetatul cântecului cucului la Sânziene indică vremea cositului, întrucât el „părăseşte ţara şi se duce de îndată ce aude bătutul şi fâşâitul coasei”; dar încetatul cântecului înainte de Sânziene poate să fie semn că vara debutează întâi cu căldură şi apoi va fi secetoasă; supremul simbol al cucului este scurgerea neîntreruptă a timpului şi repetarea anuală a scenariului din ciclul vieţii; de aceea, el are tainice legături cu viaţa omului; în cântecele de dor şi jale el este o sursă de inspiraţie melancolică. Cucul, conform credinţelor tradiţionale româneşti, este o pasăre misterioasă care are tainice legături cu soarta omului; când este auzit prima dată primăvara cântând, meneşte totdeauna de bine, dacă răsună în dreapta sau în faţa celui care îl aude, dar meneşte de rău sau chiar de moarte, dacă răsună în stânga sau în spate - Suceava; în Muntenia, Moldova şi Bucovina, se crede că prezice de rău dacă glăsuieşte de pe vârful casei, înaintea sau în apropierea acesteia, precum şi de pe o fântână, de pe o claie de fân sau otavă, de pe toaca din clopotniţă şi de pe crucile din cimitir sau sus, de pe o moară. Se spune că, la origine, erau doi băieţi pe lângă Sfântul Petru, dar, pentru că s-au apucat să taie un bou şi l-au mâncat, au fost blestemaţi şi prefăcuţi în cuci - Vaslui; se crede că, de la Sânziene (Drăgaica, 24 iunie) şi până la Bunavestire (25 martie), cucii se prefac în ulii şi redevin cuci abia după 25 martie - Suceava; se mai crede că numai până la Sânziene cântă cucul, fiindcă după aceea mănâncă cireşe, vişine şi seminţe de orz, din care cauză răguşeşte - Suceava; în alte legende, ni se narează că băieţii i-au furat calul Sfântului Petru, iar acesta încearcă să-i prindă şi de aceea cucii cântă doar până la ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) - Buzău; în general, se crede că ar fi fiinţe omeneşti fermecate - Suceava; semnalarea prezenţei cucului primăvara trebuie salutată cu multă bucurie, rostindu-se totodată: „Sănătate, viaţă nouă şi la mulţi ani!”, făcându-se concomitent semnul crucii - Ialomiţa;Galaţi;Neamţ;Vaslui;Iaşi; se crede că este spurcat din clipa în care cineva aude, pe nemâncate, primăvara, pentru prima dată, cântecul cucului, motiv pentru care îi va mirosi gura toată vara - Muntenia;Teleorman;Ilfov; sau va deveni un om păgubos în tot ceea ce face - Vâlcea;Argeş;Vaslui; de aceea este bine ca omul să ia ceva în gură, de dimineaţă, măcar puţină sare - Dolj; când este auzit primăvara, pentru prima dată, omul să aibă bani în buzunar, ca să îi aibă şi peste tot anul - Galaţi;Suceava; de câte ori cântă cucul, când este auzit pentru prima oară, atâţia ani va trăi cel ce îl ascultă - Ilfov;Ialomiţa;Suceava; fetele şi flăcăii cred că pasărea le dă răspunsul, cu cântecul ei, asupra numărului de ani pe care trebuie să-i treacă până la căsătorie, dar, dacă pasărea tace, înseamnă că fericitul eveniment se va petrece în acel an - Suceava; nu va fi bine pentru acela căruia îi cântă cucul din partea stângă - Moldova;Galaţi;Iaşi;Suceava; dar îi va merge bine, dacă îi cântă cucul din partea dreaptă - Galaţi;Suceava; tot bine îi va merge şi aceluia căruia îi cântă cucul din faţă - Moldova;Iaşi;Suceava; dacă omul, care a auzit pentru prima dată cântecul cucului, este bolnav de ceva, bolnav va fi de-a lungul întregului an - Suceava; când este văzut pentru prima oară primăvara, dacă stă cucul aşezat pe o creangă verde, omul va fi sănătos peste an, dacă stă pe o creangă uscată, va fi bolnav, iar, dacă stă pe pământ, în acel loc va avea de pătimit unele neplăceri - Suceava; când cucul cântă în apropiere de casa în care se află un bolnav sau în grădina acestuia, acel om nu va mai trăi mult - Suceava; va muri sigur în acel an omul care vede cucul stând pe un lemn putregăit - Suceava; creanga, pe care stă cucul, să fie luată şi purtată în sân, pentru ca purtătorul ei să fie ascultat de ceilalţi oameni, cum este ascultat cucul - Dolj; sau se ia creanga, pentru că ea este bună de făcut descântece de dragoste - Argeş; sau se pune de către fete în apa pe care o folosesc la spălat, ca să fie plăcute flăcăilor - Suceava; se ia craca şi, împreună cu puţină sare, este folosită la făcutul farmecelor de dragoste - Vâlcea; tot la farmecele de dragoste sunt folosite picioarele, limba şi penele cucului - Iaşi; este semn de moarte, când cântă cucul aproape de casă - Galaţi; sau se va muta familia din acea casă - Suceava; în cazul că se va auzi glas de cuc şi după Sânziene sau pe timp de noapte, înseamnă că va urma un an de foamete şi războaie - Suceava; dar se mai crede şi că va fi un an îmbelşugat, dacă este auzit cântecul cucului noaptea - Suceava; îi mor părinţii sau se prăpădesc din vitele celui care omoară ori împuşcă un cuc - Suceava; dar, ca vorba omului să aibă trecere printre semenii săi, este indicat să se împuşte un cuc, înainte de Sânziene, să fie fript şi mâncat, fără pâine şi sare, iar capul să fie purtat permanent cu sine - Suceava; ca să placă feciorilor, fetele să poarte cu ele un cap de cuc - Suceava; se crede că grăsimea de cuc vindecă durerile de inimă - Suceava; este semn că va ploua, când cucul cântă seara - Argeş. În Maramureş, se crede că atunci când se aude prima dată cucul, este bine ca omul să aibă în buzunar bani şi, scuturându-i, să zică: „Bani, cucule, bani,/Pe câţi bolovani;/Ţie frunza şi iarba,/Mie bani toată vara;/Ţie frunze şi codru,/Mie bani cu felderu;/Ţie frunza cea de tei,/Mie plin jăbu de lei!”; dacă omul este surprins fără bani la el, nu va avea toată vara; pasărea cântă până când vede primul snop de bucate pe câmp, după care se face uliu; copiii şi tinerii cred că pasărea le ghiceşte vârsta sau că peste atâţi ani se vor mărita fetele câte glasuri cântă cucul o dată. În Bucovina, se crede că atunci când cântă cucul pe un măr din grădină este semn că un membru al familiei din acea casă. În textele folclorice, cucul este mesager al dragostei, purtând vorba către mândra, la fel cum fac şi rândunelele, dar într-un grad mai mic; este considerată şi ca vietate oraculară, prezenţa lui fiind obsedantă în toată creaţia populară; este vestitor al primăverii, dar şi pasăre misterioasă, care cunoaşte destinele omului şi are puterea de a-i determina soarta; dar este şi imaginea omului înstrăinat şi dezrădăcinat, pentru că el nu-şi face cuib niciodată, femela lui fiind însoţită pentru o foarte scurtă perioadă, la împerechere, depunându-şi ouăle în alte cuiburi; din cauza nestatorniciei sale, el este şi întruchiparea dragostei senzuale şi nestatornice, fiind în acelaşi timp ipostazierea dorului, sub formula dorului-cuc. Va auzi vorbe rele cel care visează cuc cântând - Suceava. 2. Motiv ornamental foarte frecvent în decorativismul tradițional românesc din pricina încărcăturii simbolice pe care o înmagazinează această pasăre.
vezi mai mult
Caloian
(Etnografie - Tipuri)
=
Este un obicei de invocare a ploii, care se practică de obicei în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea pe timp de secetă, de către cete de copii, desfăşurarea concentrându-se asupra unei păpuşi de lut; textul este un cântec ritual de alungare a secetei, fără să i se cunoască sensul exact; o variantă a acestui obicei este „Mumuliţa ploii” sau „Muma ploii”, întâlnită în Oltenia şi Ţara Oltului, obiceiul din aceste zone arătând mai clar că este vorba de un ritual combinat între unul de invocare a ploii şi…
Este un obicei de invocare a ploii, care se practică de obicei în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea pe timp de secetă, de către cete de copii, desfăşurarea concentrându-se asupra unei păpuşi de lut; textul este un cântec ritual de alungare a secetei, fără să i se cunoască sensul exact; o variantă a acestui obicei este „Mumuliţa ploii” sau „Muma ploii”, întâlnită în Oltenia şi Ţara Oltului, obiceiul din aceste zone arătând mai clar că este vorba de un ritual combinat între unul de invocare a ploii şi unul de alungare a secetei; procedeul pare a fi acelaşi ca la alungarea anului vechi prin înmormântarea turcii sau a brezaiei, prin uciderea uncheşului sau înmormântarea vătafului de juni; scopul obiceiului este de a contribui la obţinerea unei recolte bogate, deci un rost de rodire; cu deosebire în Ilfov, Ialomiţa, Buzău şi Brăila, în fiecare an, în dimineaţa celei de a treia zi de marţi după Paşte, mai multe fete se adună la un loc şi fac un om mic din lut, sau un copil, în unele locuri chiar şi două asemenea păpuşi, bărbat şi femeie; omuleţul acesta se numeşte Caloian sau Scaloian, în unele părţi numindu-se şi Muma-ploii sau Mumuliţa-ploii; îl îmbracă în negru, îl pun într-un sicriaş sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii păstrate de la Paşte, precum şi cu flori şi busuioc, apoi îl duc şi îl îngroapă pe câmp, sau la umbra unui pom, sau printre brazdele cu legume, sau printre mărăcini, sau pe malul unei ape, ori în alt loc tainic; înainte de „înmormântare”, una dintre fete se face preot, alta dascăl, a treia duce „steagul”, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, alta (altele) duc(e) sicriul, celorlalte fete revenindu-le rolul de a purta lumânări aprinse, de a simula plânsetul şi de a rosti chiar descântece; a treia zi după ce l-au înmormântat, adică în joia a treia după Paşte, sau în ziua de Paparudă, fetele se duc şi îl dezgroapă, îl bocesc, rostind aceleaşi descântece; îl duc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau îi dau drumul pe o apă curgătoare, urând ca anul să fie ploios şi îmbelşugat; dar înainte de toate, în unele locuri, Caloianul este frânt în mai multe bucăţi care sunt aruncate în fântâni, puţuri, bălţi sau gârle; apoi se adună la o casă, fac o plăcintă mare, numită ghizmană, sau mai multe plăcinte, precum şi alte preparate, iar flăcăii satului aduc vin şi lăutari şi se veselesc din pomana Caloianului; la urmă, se prind cu toţi în joc până spre seară; dacă fetele sunt prea mici şi nu au unt, făină, ouă etc., fac un sul din haine femeieşti şi pleacă prin sat cu el, femeile ies în poartă, udă sulul cu apă şi le dau acestora tot ceea ce le lipseşte; în final, sulul cu haine este legat de cumpăna unei fântâni şi i se spune şi acestuia tot Caloian sau Scaloian; în alte părţi ale Munteniei (în Câmpia Bărăganului), în aceeaşi zi de marţi din a treia săptămână după Paşte şi când este secetă mare care durează de mai mult timp, uneori şi în alte zile, este datină ca fetele şi femeile să frământe pământ galben şi să modeleze din el un om în miniatură, numit Caloian sau Scaloian; procedeul este acelaşi ca mai sus, descântecele rostite fiind invocaţii pentru aducerea ploii; după dezgropare, în a treia zi, omuleţul este aruncat în fântâni sau în alte ape, considerându-se că astfel se tulbură norii şi apele; în această zi, bărbaţii ară numai până la prânz, iar după aceea participă la veselia generală; la fel se procedează şi în Moldova; în zona Iaşi, îl duc pe Scaloian şi îl îngroapă în pădure; se obişnuieşte a se face Scaloianul şi în Dobrogea, unde se face în ziua de joi din cea de a patra săptămână după Paşte, iar omuleţului de lut i se dă drumul pe apa Dunării sau pe o baltă; în unele părţi, Caloianului i se mai spune Gherman, denumirea fiind întâlnită şi în Banat, dar sub acest nume se regăseşte o sărbătoare, care se ţine totdeauna cu cinci zile înainte de Ispas (Înălţarea Domnului) şi care se prăznuieşte prin nelucrare, ca să nu mănânce omizile câmpurile; în ziua de marţi din a treia săptămână după Paşte, fetele şi femeile obişnuiesc să frământe lut galben şi să modeleze din el un om în miniatură, acesta purtând numele de Caloianul sau Scaloianul, acesta fiind după datină omul care trebuie să meargă la Dumnezeu să ceară să deschidă porţile cerului şi să sloboade ploile; după ce a fost modelat din lut, este pus într-un mic sicriu, îl tămâiază şi îl bocesc ca pe un mort; plânsul la înmormântarea Caloianului este obligatoriu, iar dacă fetele care îl bocesc nu pot să plângă, atunci se freacă cu ceapă la ochi pentru a provoca lăcrimarea abundentă; la trei zile după ce este îngropat, Caloianul este dezgropat şi este aruncat într-o gârlă, ca să se tulbure norii şi apele, cum se întâmplă înainte de ploaie; în unele sate ale Munteniei, figurina din lut masculină poartă numele de Tatăl Soarelui iar cea feminină Mumuliţa-Ploii, Caloiţa sau Caloieniţa; Tatăl Soarelui este îngropat după ritualul deja descris mai sus, iar Mumuliţa-Ploii este atârnată într-un pom sau înfiptă într-un stâlp şi stropită cu o găleată de apă, crezându-se că efectele acestor figurine sunt benefice pentru aducerea ploii şi pentru vegetaţie.
vezi mai mult
