Henrieta DELAVRANCEA-GIBORY – arhitectă; între modernismul românesc și lecturile tradiției
Henrieta Delavrancea-Gibory (n. 19 octombrie 1897 – d. 26 martie 1987) a fost una dintre primele femei arhitect admise la Școala Superioară de Arhitectură din București. Fiica lui Barbu Șt. Delavrancea, soră cu Cella Delavrancea, face parte – alături de Horia Creangă, G. M. Cantacuzino și Octav Doicescu – din generația care a modelat școala modernă de arhitectură din România. Numele ei este legat și de salvarea Bisericii Kretzulescu în perioada comunistă.
„M-am întors la școală și am luat licența în 1926–1927; eram, spuneam eu, a patra arhitectă din țară.” (autodeclarat, cu lista: Ada Zăgănescu, Virginia Andreescu, „Mimi” Friedman – formulare discutată de istoriografie)
Notă cronologică: unele mențiuni dau anul nașterii 1894; în articolele recente predomină 1897.
Origini: născută la București, într-o familie de elită culturală (mama Maria Lupașcu, tatăl Barbu Șt. Delavrancea).
1913: admisă la Școala Superioară de Arhitectură; colegă cu Marioara Ioanovici.
1916–1918: suspendă studiile; soră medicală în Primul Război Mondial.
1919: se căsătorește cu Emil Gibory; perioade la Paris, Nehoiu, Penteleu.
1921: proiectează prima casă („Casa Germană”, Nehoiu), înainte de licență.
1926–1927: licență în arhitectură (revine la studii după întrerupere).
1925–1942: arhitect la Eforia Spitalelor Civile; în paralel, birou propriu.
după 1948: liberă practică suprimată; continuă proiecte publice în colective.
1982–1987: studii despre arhitectura populară (Mehedinți, Gorj, Buzău, Prahova).
Formare și stil
Formată în neoromânescul anilor ’20, îl epurează rapid: reduce decorul la semne identitare și trece spre un modernism temperat, ancorat în logică funcțională, proporție și materiale naturale. La Balcic, convertește repertoriul vernacular balcanic în arhitectură modernă cu memorie (terasări, logii, streașini ample, zidărie albă, piatră).
Lucrări (selecție). Monumente / clădiri publice
- Casa H. Delavrancea-Gibory, str. M. Eminescu 149, București (1925–1926).
- Prefectura jud. Caraș (azi Primăria Oravița) – cu Gh. Audisio (1927–1932; câștig de concurs 1927).
- Banca Comercială Neamțu, Drobeta-Turnu Severin (1929).
- Institutul de Medicină „Dr. N. Lupu”, București (1930–1933).
- Institutul de Igienă și Sănătate Publică, București (1932–1942; câștigătoare de concurs – arhitectură modernă, funcționalistă).
- Fațada & hol Cinematograful „Capitol”, București (1938).
- Spitalul Clinic „Fundeni”, București (1949–1959).
- Institutul Oncologic – „Filantropia”, București (1950–1960).
- Apartamentele metropolitane (E.S.C.), Măn. Sinaia (1934).
- Amfiteatrul Spitalului Colțea (1929); pavilioane Spitalul Colentina (1933).
Contribuții de restaurare: Biserica Sf. Gheorghe-Nou (1982–1987).
Biserici noi / refaceri: Sf. Nicolae – Oltenița (1934); Vulturești-Olt (1934); Spanțov-Stancea-Călărași (1934); Șerpeni Ilanlâc – azi Zmeevo, BG (1934); Drăghiceni-Olt (1937–1938).
Reședințe & vile urbane
- Vila Vâlcovici, str. Londra 44, București (1936–1937).
- Casa Cantuniari, str. Pictor Mirea 18, București (1936).
- Vila în str. Biserica Amzei 13–15 (1935).
- Vila ing. Emil Prager, Bd. Aviatorilor (1936).
- Palatul Principelui Nicolae, Snagov (1936–1937; azi modificat).
- Vila comandor Hrubeș, str. Al. Donici 49 (1937).
Imobile colective: str. Prof. Moise Nicoară 37 (1937–1938); str. Pictor Barbu Iscovescu 44 (1938–1939); str. Brezoianu 46 (P+5, 1946–1948).
Balcic (1934–1938) – interpretare modernă a vernacularului
- Vila Ion Pillat (1934–1935).
- „Turnul lui Mugur” – Gheorghe Mugur (1934).
- „Balcica” – Octavian Moșescu (1934).
- Eliza Brătianu – fosta casă Hagi Geavid (1934–1935, remodelare/extindere).
- Pavilionul de ceai al Reginei Maria (1935; azi ruină).
- Pavilionul Grănicerilor – Palatul Regal (1936).
- Vila Mircea Cancicov (1936).
- „Ghiul Serai” – C. Dimitriu „Dovlecel” (1936, remodelare).
Alte vile notabile: Ștefan & Elena Coșa (1935), „Vânturile, valurile” – gen. Gh. Rășoviceanu (1934, demolată 2009), „Misterioasa” – Gesticone (1936, disp.), „Vila cu terase în mare” – Stelian Popescu (1937–1938, demolată 2009).
Primăria Balcic – remodelare & extindere (1934–1936).
Intervenții și cauze civice
- Salvarea Bisericii Kretzulescu de la demolare în anii comunismului – acțiune reper a protejării patrimoniului bucureștean.
- Promotoare a locuirii moderne cu memorie locală; militează pentru „modernul care nu desfigurează tradiția”.
Premii / recunoașteri
- Premiul U.A. (1972) – „Case tradiționale în județul Mehedinți” (studiu).
- Autoră a peste 80 de proiecte realizate (și cel puțin tot pe atâtea rămase în stadiu de proiect).
Moștenire
Delavrancea-Gibory rămâne vocea echilibrului dintre modernitate și tradiție: volumetrii limpezi, atenție la peisaj și la viața locuită, rafinament fără ostentație. De la Oravița la Balcic, de la Institutul de Igienă la Fundeni, trasează o linie coerentă a modernismului românesc cu rădăcini – și un model de responsabilitate civică în fața agresiunilor asupra patrimoniului.
Știi mai multe despre Henrieta DELAVRANCEA-GIBORY – arhitectă; între modernismul românesc și lecturile tradiției? Spune și altora!