Ziua Crucii (14 Septembrie). Sărbătoare fundamentală în calendarul popular

Una dintre cele mai vechi sărbători creştine – Înălțarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii) este consemnată la data de 14 Septembrie atât în calendarul bizantin (ortodox şi greco-catolic), cât şi în cel latin.

Spre deosebire de alte praznice împărătești, Înălțarea Sfintei Cruci este singura sărbătoare cu post aspru şi rugăciune, pentru că aduce aminte de patimile şi de moartea lui Iisus Hristos.
Pe lângă importanța deosebită în plan religios, Ziua Crucii are o semnificație deosebită și în calendarul popular românesc. Potrivit credințelor populare, de Ziua Crucii pământul „se închide” luând cu sine toate viețuitoarele care hibernează în subteran (reptilele, mai ales) sau stau ascunse sub coaja copacilor (insectele, numite gujulii).
Așa cum arată Tudor Pamfile în lucrarea Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului. Studiu etnografic (publicată în anul 1914), în popor se crede că de la Ziua Crucii (14 Septembrie) și până la Alexii (17 martie) „toate gângăniile, jigăniile și gujuliile stau ascunse ca într-o lacră (ladă n.n.) prin cele borți, văgăuni şi alte ascunzișuri”. Potrivit unor credințe din Moldova (în special comuna Negrilești județul Galați), înainte de a intra în pământ, șerpii se adună în aluniș „ca acolo să facă piatra scumpă”. Cine se va întâmpla să fie acolo, „este bine să ia o nuia de alun și să o vâjâie înspre aluniș și să zică de trei ori:

Șerpi, șerpișori,
De rău făcători,
Intră’n bortă, că iarna vine
Și-i rău pentru tine!

După rostirea acestor vorbe, să se dea repede la o parte, căci șerpii înșirându-se unul după altul, vor porni din aluniș. Omul trebuie să ucidă pe cel din frunte, pe cel din mijloc și pe cel din coadă; în gușa acestuia din urmă să caute, căci va afla în ea piatra cea scumpă, tămăduitoare de forte multe boli”.
După o credință bucovineană, „șerpii care i-au mușcat pe oameni nu pot intra în pământ în această zi; pentru acest păcat, pământul nu-i primește. Ei sunt sorociți a fi uciși de către om, pentru ca astfel greșeala făptuită să se șteargă. Cu bățul care s-a ucis un asemenea șarpe, să se încunjure casa de trei ori pe vremuri de ploaie cu piatră, ca aceasta să se împrăștie (…) După Ziua Crucii nimănui nu-i mai este îngăduit să ucidă șerpi, «de acum li-i rânduiala să se ascundă sub pământ». Ziua Crucii e ziua șarpelui: de aceea nu se taie lemne, ca să nu vină șerpii la casă”.

Potrivit credințelor populare culese de Tudor Panfile din comuna Jariștea, județul Vrancea, „de Ziua Crucii pământul «se închide» nu numai pentru vietăți, ci şi pentru plante: acum vorbesc toate florile, care-şi arată părerea lor de rău că se usucă. Acele plante care încă îşi mai păstrează viaţa se socotesc necurate sau a fi menite altor scopuri decât nevoilor şi desfătărilor omenești. Fragi, dacă se vor mai găsi după Ziua Crucii, nu trebuie să fie mâncați, ei fiind sorociți morților. Închizându-se pământul și pentru gâze este firesc ca și paserile să se călătorească”.
Aceste credințe sunt întâlnite și în zona etnofolclorică a Hunedoarei. Așa cum arată Marcel Lapteș în studiul său etnografic Anotimpuri Magico-Religioase (2011), pentru că acum tot pământul se închide și pentru vegetație, că „tăte plâng după soare și căldură, îi bine să culegi acu’ oarece leacuri pântru boli”. Această ultimă ocazie de a culege plante ca remedii de leac necesare practicilor magice într-o paletă largă de combatere a spiritelor malefice se află în situația când nivelul energetic al acestora este scăzut.

De aceea femeile știau că de Ziua Crucii se strâng „tăt feliu de buruieni pântru oarece boli, la dezlegat de rău îs destule, mentă creață, cimbru, busuioc de deal, merișor, măieran, ferigă, cipăruș, sãscute, iarba vântului, câte și mai câte, iară apoi le usucau la icoana Sfintei Fecioare”, după spusele sătenilor din satul Voia, comuna Balșa – județul Hunedoara. În satele din Ținutul Pădurenilor alături de posturile adecvate diferitelor sărbători creştine, plantele culese de Ziua Crucii numite „bolbote” erau folosite, peste tot, în tratamentele empirice pentru o gamă largă de boli.

În acest sens sunt prezentate spusele unui localnic din comuna Dăbâca, care a arătat că „odată am fost beteag (bolnav – n.n.) de spete dară mi-o făcut muierea scaldă de bolbote din Zâua Crucii și mi-o luat durerea pe loc ca și cu mâna”.
Alte tradiții spun că de Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac, care sunt duse, împreună cu flori şi busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii şi a fi sfințite. Ele se păstrează apoi în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite pentru vindecarea unor boli, dar şi la farmecele de dragoste. Busuiocul sfințit de Ziua Crucii se pune în vasele de apă ale păsărilor, pentru a le feri de boli, în„ lăutoarea” fetelor ce și-o fac pentru spălarea părului (crezând că astfel nu le va mai cădea părul), şi la streșinile caselor, pentru a le feri de rele, în special de trăsnete.

Ziua Crucii este cinstită prin post, oamenii postind pentru sănătatea familiei, pentru spor şi pentru bunăstarea gospodăriilor. De asemenea, creștinii duc la biserică „moși”, aceste pomeniri constând din ulcele noi, pline cu apă curată, lapte, miere sau mied (băutură cunoscută și ca „vin de miere”), împodobite la toartă cu un fir de sfoară roșie, iar pe deasupra fiind acoperite cu un colac şi o lumânare de ceară, date înspre pomenirea rudelor decedate, nevoiașilor şi mai ales la casele cu copii mulți. Pe unde nu sunt copii se trimit căni, precum şi alte vase mai mari, de care se știe că este nevoie în acea casă.

Ziua Crucii este numită în popor şi Cârstovul viilor, pentru că, potrivit calendarului viticol, acum se declanșează culesul viilor. Chiar dacă nu mai are amploarea din trecut, culesul este un important eveniment din viaţa satului românesc, care adună pe dealurile cu vii zeci de viticultori cu coșuri, saci şi căruțe. Culesul strugurilor este o activitate pe care țăranii o desfășoară respectând anumite obiceiuri şi superstiții locale. Printre acestea se mai păstrează încă obiceiul ca preotul parohiei să sfințească via şi butoaiele cu vin, pentru ca şi în anul viitor gospodarul să se bucure de o recoltă bogată. La culesul viilor, nu se uită de strugurele lui Dumnezeu: nu se culeg strugurii de pe ultimul butuc al viei, aceștia fiind lăsați ca ofrandă lui Dumnezeu, păsărilor cerului.
În multe zone ale țârii, podgorenii cred că au dreptul să guste din rodul viilor abia după ce duc primii struguri la biserică. De Ziua Crucii, oamenii care țin post obișnuiesc să mănânce sâmburi de nuci noi şi struguri şi, abia seara, după apusul soarelui, sau a doua zi, dau startul sărbătorilor.