Vida Gheza. Sculptorul care a împletit realismul cu mitologia

Sculptorul Vida Gheza, membru corespondent al Academiei Române, s-a născut la 28 februarie 1913, la Baia Mare şi a decedat pe 11 mai 1980.
Vida Gheza s-a născut în familia lui Iosif şi Rozalia Vida, ca al optulea copil al acestora. Tatăl său a fost miner. Toţi cei şapte fraţi dinaintea lui muriseră la vârste foarte mici, din cauza condiţiilor grele de viaţă, de aceea părinţii i-au dat un prenume care nu mai fusese dat în familia lor (Gheza), în spiritul credinţei populare că astfel vor înşela soarta şi că el va supravieţui.

A urmat Şcoala primară din Baia Sprie (1920-1928). Încurajat de învăţătorii săi, viitorul artist a început prin a ciopli în lemn animale, păsări, figuri umane. ”A început din tinereţe să-şi contureze un univers artistic intim legat de arta populară maramureșeană”, notează Doina N. Rusu în ”Dicționarul membrilor Academiei Române” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, 2003).
Mare cioplitor al lemnului și un narator al trecutului, Gheza Vida este prin arta sa un continuator al tradiției populare, unde originea, omul și străbunul se întâlnesc. Debutează ca sculptor în anul 1937, în cadrul unei expoziții colective, în preajma unui grup de artiști desprinși de „Societatea Pictorilor Băimăreni”. Dezvoltată cu precădere în preajma locului de obârșie, la Baia Mare, creația artistului va evolua sub semnul trăirilor intense, la nivelul instinctelor vitale. Astfel, strâns legată de etosul țărănesc, sculptura sa poate fi povestită.

Gheza Vida a făcut cu adevărat carieră după al doilea război mondial, îndeosebi prin sculptura de for public cu tematică istorică, prin monumentele dedicate acelor evenimente care schimbau în epocă destinul României şi care sunt astăzi repere socio-culturale ale unor oraşe precum Carei sau Moisei. Nu rămâne însă un artist naţional, faima sa devenind, îndeosebi prin participarea la Bienala de Artă de la Veneţia, în 1958 şi 1976, internaţională.
Critica de artă i-a împărţit creaţia în două direcţii: telurică şi mitologică. Din prima categorie fac parte acele lucrări dedicate unor personaje desprinse din real, oameni de condiţie modestă: mineri, muncitori forestieri, precum şi lucrările cu tematică istorică ce răspund directivelor realismului socialist.
Direcţia mitologică, în schimb, face apel la cultura tradițională, din care artistul preia elemente arhaice, personaje imaginare însă foarte prezente în mentalul colectiv: solomonarul, omul apelor, priculiciul minei etc.

Dintre numeroasele sale creaţii, se evidenţiază chipurile ţărăneşti, sculpturile inspirate de tradiţiile populare (”Dans oşenesc”), de personajele legendare ale pădurii (”Fata pădurii”, ”Omul nopții”, ”Omul apelor”) sau inspirate de folclorul muncitorilor băieşi (”Priculiciul minei”, ”Vâlva minei”, ”Varvara”), unice în peisajul plastic românesc contemporan.

Alte lucrări memorabile sunt: ”Monumentul ostașului român” (1964) de la Carei, ”Monumentul de la Moisei” (cioplit în lemn în 1966, înlocuit de o replică în piatră în 1972) şi ”Sfatul bătrânilor” (1971) – pentru care artistul a fost distins cu Premiul Comitetului de stat pentru cultură şi artă.

Distincții:
Maestru Emerit al Artei;
1949 -Premiul Ministerului Artelor şi Informațiilor;
1953 – Premiul de Stat;
1955 – Premiului de Stat pentru altorelieful Pintea judecând un boier;
1964 – Artist al Poporului pentru „merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”;
1968 – Primește Ordinul Meritul Cultural;
1971 – Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă.

‘‘Îmi spunea un ţăran că liniştea se află numai în pădure. Acolo lemnul te încălzeşte şi atunci când nu-i pus pe foc să ardă; îmi mai spunea că un copil când se naşte, primul său contact cu viaţa este mama şi leagănul de lemn; când începe să umble de-a buşilea, el face cunoştinţă cu piciorul de la masă, de la scaun – care e lemn; apoi când moare, coşciugul cu care este îngropat este tot din lemn. Asta ar fi – zicea el – ‘‘răzbunarea copacului’’ care, lovit cu securea ca să fie doborât, scoate un răcnet puternic şi strigă ‘‘mă ucizi, dar tu, omule, vei fi îngropat împreună cu mine.
Eu am încercat să-i restitui lemnului doborât viața, să trăiască altfel, sub o altă înfățișare, fără să se piardă amintirea firii sale.
Niciodată nu mi-a fost greu să cioplesc, mi-a fost greu în schimb, să văd, să constat şi mai ales să suport ceea ce am văzut. ’’ Vida Gheza