Tibor Szoke, meșterul dogar din Harale, Covasna

Satul Harale se numea pe vremuri „satul dogarilor„, pentru că aproape toate familiile se îndeletniceau cu acest meşteşug.

Familia Szőke se ocupă de dogărit tocmai din anul 1820, iar meseria s-a transmis din tată în fiu.

Tibor Szoke s-a născut pe 20 octombrie 1952şi încă din copilărie a început ucenicia în atelierul tatălui său, care de pe la vârsta de 5 ani îl ademenea să vină să se joace în atelier.
Pe lângă atelierul propriu, a mai lucrat ca dogar la Avântul Covasna, între 1983 și 1990, și la Serele Codlea.
Meşsterul a dat mai departe tainele meseriei de dogar copiilor săi, dar și ginerelui care a îndrăgit lucrul acesta cu lemnul.

Din 1990 s-a dedicat activității de dogar și atelierul i-a devenit întregul univers.
Cu 100 de ani în urmă, în satul Harale erau 50 de familii de dogari, dar acum singurul atelier rămas este cel al lui Tibor Szőke. Deși mai sunt dogari în zonă, niciunul nu poate lucra ca el: fără maşină, doar cu mâna şi cu uneltele tradiţionale.
În anul 2018, ultimul dogar autentic din judeţul Covasna a primit titlul onorific de Tezaur Uman Viu al României din partea Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din cadrul Ministerului Culturii, la propunerea Centrului de Cultură al Judeţului Covasna, titlu de care se bucură cu modestie.
„În Bazinul Carpatic, dogăritul are rădăcini de peste jumătate de mileniu. Butoaiele dogarilor erau folosite mai ales în zonele producătoare de vinuri, dar și agricultorii și oierii foloseau ciubăre, putini, găleți meșteșugite de dogari… Supraviețuirea acestui meșteșug tradițional cu o istorie de secole – o meserie care în trecut era păzită cu strășnicie și transmisă din tată-n fiu, asigurându-i-se astfel continuitatea – este acum pe umerii meșterului Tibor Szőke și ai fiului său Barna, ucenic și moștenitor al tradiției locale și familiale.” (dr. István Kinda) Ceea ce face meșterul dogar Tibor Szőke este, deopotrivă, meserie, profesiune, îndemânare, dar mai ales talent. Meșterul creează atât obiecte decorative, cât și utile: butoaie, putini de lemn pentru stână ori ciuturi pentru fântâni, dar și baruri moderne, ciubăre pentru flori și butoaie de saună etc. Astăzi, dogăritul nu mai are aceeași însemnătate, (…) nu se mai pregătesc dogari în școlile de meserii, nu mai există ucenici, de aceea recunoașterea valorii unui meșter popular precum Tibor Szőke ni se pare obligatorie” (conf. univ. dr. Delia Suiogan, prodecan al Facultății de Litere din cadrul Universității Tehnice din Cluj-Napoca)
„Am învățat meseria de la tatăl meu Domokos Szőke, în atelierul lui din Harale, unde am lucrat încă din copilărie. De la cinci-șase-opt ani, tata ne ispitea să ne jucăm în atelierul lui. Tata era un om foarte blând, iar când ne spunea să facem ceva, ne apucam de treabă, uneori cu drag, alteori mai cu chiu cu vai, dar totdeauna ne doream ca el să fie mândru de noi. La rândul meu i-am învățat meserie pe copiii mei.” Tibor Szoke
’’Lumea este în continuă formare, dar eu am rămas la tradiţiile meseriei învăţate de la străbuni, incluzând chiar şi reîntoarcerea la prelucrarea manuală a butoaielor, putinilor şi altor lucruri de dogărie. Este important să cunoaştem trecutul, tradiţiile, să ocrotim ceea ce este al nostru şi să le transmitem mai departe toate acestea copiilor noştri, fără nici o ezitare.’’ Tibor Szoke