Ștefan LUCHIAN, pictor

Ștefan Luchian s-a născut la data de 1/13 februarie 1868, in Ștefănești, Botoșani, si a încetat din viata la data de 28 iunie 1916, in București.

Vocația viitorului pictor se declara încă din copilărie, el rezista cu încăpățânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la scoală militara. În 1873 familia se muta la București.

Educația plastică și-a început-o la Școala de Belle-Arte, dar a fost completată la München și Paris.

Profesorii săi au fost Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman și Constantin I. Stăncescu la istoria artelor și estetică.

Paralel cu Școala de Arte Frumoase a urmat și cursurile clasei de flaut ale Conservatorului din București.

Luchian a primit îndemnul spre o artă realistă de la maestrul său Nicolae Grigorescu. Astfel, Luchian a afirmat mai târziu că „tot ce știu am învățat de la Grigorescu”.

În toamna anului 1889 a plecat la München și a studiat două semestre la Academia de Arte Frumoase, unde i-a avut profesori pe Johann Caspar Herterich și Ludwig Herterich.

A plecat în anul următor la Paris la Academia Julian unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau.

Din cauza morții mamei sale petrecută pe data de 9 februarie 1892, Ștefan Luchian a revenit la București și s-a dedicat picturii.

În aceeaşi perioadă şi-a expus lucrările la societatea ”Tinerimea artistică”, devenind unul dintre cei mai apreciați pictori ai timpului.

Pentru a-și întregi veniturile, în perioada 1897 – 1900 s-a asociat cu Constantin Artachino și cu alți pictori și a pictat biserici din Tulcea (Catedrala Sfântul Nicolae din Tulcea, 1897), Alexandria (Catedrala Sfântul Alexandru din Alexandria, probabil 1899) și București (Biserica Brezoianu, 1900).

Între anii 1905 – 1909, Ștefan Luchian a atins apogeul artistic, lucrările sale fiind expuse în marea majoritate a expozițiilor din această perioadă. Luchian a realizat atunci cele mai de valoroase picturi ale sale, atât compoziții, portrete, flori și peisaje, suferința cauzată de boală alăturându-se cu cea a omenilor umiliţi – aluzie şi la momentul istoric 1907 – , cu iubirea pentru peisajele fascinante ale ţării.

Dintre operele sale, executate în diverse tehnici şi de o tematică diversă, amintim: peisajele ”Ultima cursă de toamnă” (1892), ”Margine de crâng” (1903), ”Marea Neagră la Tuzla” (1904), ”Sălciile de la Chiajna” (1906), ”Fântâna de la Brebu” (1908), ”După ploaie” (1909), ”Moara de la poduri” (1909), ”Pe dealul Hinganilor” (1909), ”Vara” (1912); portretele ”Safta florăreasa” (1901), ”Moş Nicolae Cobzarul” (1906); compoziţiile şi naturile statice ”Dumitriţa” (1904), ”Părăluţe” (1907), ”Garoafe” (1907), ”Flori de tufănică” (1908), ”Anemone” (1910), ”Trandafiri” (1910), ”Maci” (1910); autoportretele (”Un zugrav”’, 1907 etc.).

A evocat Războiul de Independenţă (1877-1878) în picturi de tinereţe, de mici dimensiuni, intitulate ”Roşior” sau ”Soldaţi atacând”.

O serie de artiști plastici au făcut portretul lui Ștefan Luchian, cum ar fi: în pictură: George Demetrescu Mirea, Jean Alexandru Steriadi, Camil Ressu, Nicolae Petrescu-Găină, Traian Cornescu; în sculptură: Gheorghe Anghel, Ion Vlad, Ion Irimescu, Dimitrie Paciurea.

În 1948, artistul a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

Mai multe localități din România – Arad, Cluj, Constanța, Brașov, București, Botoșani, Bacău, Sibiu, Suceava – au dat numele artistului unor străzi, iar mai multe instituţii din ţară îi poartă numele – Liceul de artă „Ștefan Luchian” din Botoșani, Muzeul „Ștefan Luchian” din Botoșani, Biblioteca Municipală „Ștefan Luchian” din Moinești, Fundația „Ștefan Luchian” Botoșani sau Galeriile de Artă Plastică „Ștefan Luchian” din Botoşani.