Sărbătoarea Rusaliilor, de la originile mitologice până în prezent

Sărbătoarea Rusaliilor are origini precreștine, denumirea acesteia (provenită din lat. Rosalia) având legătură cu numele unei sărbători romane cu ocazia căreia se puneau trandafiri pe morminte.
Ca urmare a faptului că în etnogeneza sa poporul român a avut la bază un proces de romanizare, acest fenomen întrepătrându-se cu procesul de încreștinare, Sărbătoarea Rusaliilor a păstrat un complex de rituri dedicate forțelor supranaturale și cultului morților, dobândind în același timp și o importanță deosebită în plan religios și liturgic. Astfel, sub numele de Rusalii se desfășoară un ciclu de sărbători întinse pe mai multe zile, acestea ținându-se diferit în funcție de fiecare regiune a țării: în Moldova și Transilvania creștinii sărbătoresc Rusaliile timp de 3 zile, în Muntenia și Oltenia, Rusaliile se întind pe o perioadă de 7 zile, iar în Banat 8 zile.
În plan religios, la Rusalii se desfășoară consecutiv două sărbătorii creștine. Prima dintre acestea este Pogorârea Sfântului Duh, cunoscută și ca Cincizecimea pentru că se celebrează la 50 de zile după Înviere, care are loc întotdeauna în Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Cea de-a doua sărbătoare are loc a doua zi după Duminica Rusaliilor, ocazie cu care creștinii preacinstesc Sfânta Treime.
Pe lângă sărbătorile creștine, de Rusalii se desfășoară și un episod dedicat cultului morților (Moșii de Vară), dar și o serie de ritualuri dedicate zânelor și forțelor supranaturale, reminiscențe ale credințele populare precreștine.

Rusaliile în mitologia românească
Potrivit credințelor populare străvechi, viața în general era marcată și tutelată de divinitățile feminine, în cadrul cărora un prim rol, incontestabil, îl au Rusaliile, zânele de vară. Astfel, Rusaliile erau considerate niște zâne cu puteri extraordinare care zboară prin văzduh şi coboară uneori pe pământ pentru a juca şi a face rău oamenilor.

Spre deosebire de zânele frumoase din basme, Rusaliile erau văzute ca niște fecioare bătrâne care cântă şi joacă în anumite zile pe la răspântii, poieni, puțuri, cruci, hotare. Potrivit opiniilor unor specialiști precum Ion Ghinoiu sau Tudor Panfile, Rusaliile, trei sau nouă la număr, ar fi sinonime cu Ielele cunoscute în popor sub diferite denumiri eufemistice: Milostivele, Măiestrele, Vântoasele, Bunele, Dânsele, Puternicele, Frumoasele, Fetele Câmpului, Fetele Codrului, Vitezele, Harnicele, Sfintele, Şoimanele şi altele.

Zânele, denumire generică pentru Rusalii şi Iele, întruchipau forțele năprasnice care îşi arătau adevărata putere producând îmbolnăvirile neuropsihice („luatul minții“, „luatul gurii“, „luatul piciorului“, „luatul șalelor sau alte rele) la Armindeni şi, mai ales, la Rusalii.
Așadar, speriați că ar putea fi schilodiți sau pociți de către Zâne, oamenii au căutat și au găsit ce să facă în astfel de situații. În înțelepciunea populară oamenii cred că cine vorbește cu Zânele își pierde darul vorbirii, motiv pentru care, dacă le întâlnesc, evită să răspundă chemărilor lor ademenitoare. Mai mult, se crede că există „buruieni” de care Zânelor le este frică, printre acestea avrămeasa, odoleanul, rostopasca și chiar leușteanul. Pe lângă plantele cu puteri magice, oamenii au apelat și la descântece pentru a îndrepta răul făcut de Zâne. Un exemplu în acest sens este descântecul cules de Tudor Panfile, numit Descântec de Rusalii:

A plecat N. (se rostește numele persoanei afectate)
Pe cale,
Pe cărare,
Pe drumul cel mare.
Şi când la dealul Cănănăului,
Sub umbra nourului,
În zăpdia rugului,
În heliştea vântului,
Iacă acolo,
Anania Santasia
Şi cu soru-sa Irodia,
Doamna Zânelor,
La un copac frunzuros,
Cu tatăl lor,
Cu fraţii lor,
Cu surorile lor
Şi cu toate neamurile lor.
Şedea jos şi mânca
Şi bea
Şi petrecea
Şi pe cine întâlnia
Îl ologia.
N. pe acolo a trecut,
În loc a stătut,
La dânsele s-o uitat,
Rusaliile o zis:

Vin’ N. de mănâncă!
El o zis: – Nu mânânc la masa voastră!

Vin’ de bea un pahar de vin!

Nu voiu să beau din paharul vostru!

Vin’ de cântă!

Nu vin!

Vin’ de joacă!

Nu vin să joc la jocul vostru!
Dar Erodia, doamna Zânelor,
Cu toate neamurile ei,
S-a mâniat,
Cuvânt în samă N. nu le-au luat,
Că ruşine mare le-au făcut.
Ele s-au îmburzuluit,
De jos s-au sculat,
La N. au alergat,
Brânci din picioare i-o dat.


Pe lângă descântece, care trebuie rostite de o descântătoare, există și o serie de practici menite să-l însănătoșească pe cel atins de Zâne. De exemplu, omul care s-a îmbolnăvit „din vânt” (adică din Iele), după ce a fost descântat și se simte mai bine, trebuie să se ducă în locul unde l-a cuprins boala și să-și îngroape cămașa, și astfel se va însănătoși.
De asemenea, trebuie amintit și Jocul Călușului care se considera că poate alunga Ielele și, totodată, tămădui relele produse de acestea. Procedeul cel mai simplu de vindecare era săritul bolnavului, frecatul cu usturoi și pelin, ridicatul și prinderea acestuia în joc. O altă tehnică, mult mai dificilă, se baza pe transferul magic al sufletului sănătos de la oala nouă de lut, spartă cu bățul de Mut sau Vătaf, de la găina sau puiul de găină, de la călușarul supus morții rituale (doborârea din Căluș), la omul bolnav.

Sărbătoarea Rusaliilor, de la originile mitologice până în prezent

Prinsul verilor şi verișoarelor
A doua zi după Moșii de Vară, în Duminica Mare a Rusaliilor, se obișnuia în Muscel, Argeș, Dâmbovița și Prahova ca fetițele „să se prindă de-a suratele sau de-a verișoarele“, iar băieții „de-a verii“ în cadrul unor ritualuri când se schimbau pomeni şi se făceau legăminte până la moarte.
Între „verișoarele“ şi „verii“ prinși la Duminica Mare se legau prietenii trainice: îşi spuneau reciproc secretele, se ajutau în viață ca niște adevărați frați şi surori. An de an, în această zi, suratele urmau să-şi împartă pomeni şi să petreacă, iar verii numai să se cinstească. Deși tinerii de vârstă preadolescentă se grupau pe sexe până la moarte, micile comuniuni de două până la patru persoane deveneau foarte active în perioada prenupțială şi, în general, în perioada de tinerețe. Obiceiul însurăţitului şi înfârtăţitului se desfășura în Duminica Mare, deci după sâmbăta Moșilor şi înainte de Rusalii, sărbători dedicate spiritelor morților.
În opinia etnografului Ion Ghinoiu, apariția pomenii în timpul legământului lasă să se întrevadă o semnificație extrem de interesantă pentru mentalitatea arhaică a poporului nostru: constituirea „aici“ a unor grupe bazate pe sex, vârstă şi afecțiune, care urmau să se mențină şi „acolo“, după moarte. În socotelile oamenilor cu eternitatea intra, alături de pomenile în alimente, băutură, haine pe care şi le dădeau ei înșiși sau urmașii lor, şi constituirea unor mici cadre sociale din care să facă parte în postexistenţă.

Mătcuţatul fetelor
Acesta este un legământ juvenil până la moarte între fete, pe alte criterii decât cele de rudenie (prietenie, afinitate sufletească), în ziua de Mătcălău, sinonim cu însurăţitul şi înfârtăţitul (datul „de-a verișoarele“ sau „de-a verii“). Ceremonia se desfășoară în casă, în jurul unei mese, sau în grădină, în jurul unui pom fructifer, de obicei un măr înflorit. în cazul în care legământul se face în casă, acesta se compune din următoarele secvențe: înțelegerea între fetele care doresc să se prindă Mătcuţe sau Surate, prepararea unei turte din făină de grâu de către o femeie iertată sau o fată curată; alegerea unei gazde care oficiază şi legământul; așezarea fetelor în jurul mesei împodobite cu turta coaptă şi presărată cu sare; decuparea unei cruci din turta coaptă şi înmuierea ei cu atâtea picături de vin câte fete se prind Mătcuţe sau Surate; tăierea şi împărțirea crucii înmuiate în vin cu un ban de argint, în atâtea bucăți, câte fete se prind surate; mestecarea şi înghițirea turtei sacre primită după tăierea ei cu moneda de argint; invocarea solemnă a zeului:


„Mătcălău, Mătcălău!
Roagă-te lui Dumnezeu
Să ne ferească de rău
Că şi noi cât vom trăi
In tot anul te-om cinsti
Te-om cinsti cu chiți de flori
L-aste mândre sărbători!
Te-om cinsti şi pomeni
Cum Mătcuţe ne-om numi
Până-n lume vom trăi! “


Ceremonia se încheie după îmbrățișarea şi sărutarea Suratelor, cu un ospăț la care participă părinții şi rudele lor apropiate. Banul de argint este tăiat în atâtea bucăți câte fete s-au legat Mătcuţe. Bucata primită de o Surată este păstrată cu mare grijă întrucât la înmormântare i se pune în sân pentru a fi recunoscută de celelalte Surate pe „lumea de dincolo“. În timpul vieții Suratele se vizitează, an de an, la Mătcălău, cu care prilej îşi aduc daruri şi buchete de Mătcuţe (flori de primăvară). Local, în zona Banatului, în ziua de Mătcălău se înfârtăţeau şi feciorii, după un scenariu asemănător. Moartea suratei sau fârtatului atrăgea pentru sora sau fratele de legământ rămas în viață, ținerea de doliu, iar în unele zone impunea şi un ritual de dezlegare.

Ajută și pe alții să descopere: