Sânpetru de vară, sărbătoarea populară din miezul verii agrare

29 iunie, data la care se sărbătorește an de an în calendarul creștin ortodox ziua Sfinților Petru şi Pavel, este cunoscută în popor ca Sânpetru de Vară și consemnează în calendarul popular miezul verii agrare.
Deși în această zi sunt sărbătoriți ambii sfinți, în tradiția populară românească numai Sfântul Petru joacă un rol central, ca patron al agricultorilor.

Așa cum arată Ion Ghinoiu în lucrarea Sărbători și obiceiuri românești, în ceea ce privește Sânpetru, nu transformarea celor doi sfinți creștini (Pavel și Petru) într-unul păgân este esențială, ci atribuțiile primite de acesta în Calendarul popular, întrucât marchează miezul verii agrare și perioada secerișului.
Trebuie amintit faptul că în mitologia românească Sânpetru de Vară este despărțit de fratele său, Sânpetru de Iarnă care mai este cunoscut și ca Sânpetrul lupilor.

Potrivit credințelor populare, în această zi, considerată „miezul” iernii, lupii se strâng în haite la urlători, unde încep să urle. Sânpetru vine la miezul nopții și împarte prada lupilor pe un an de zile, aceștia urmând să nu se atingă decât de prada primită.
În tradiția populară Sânpetru apare fie ca personaj pământean, fie ca divinitate celestă. În vremurile imemoriale, când oamenii erau foarte credincioși, Sânpetru de Vară umbla pe Pământ, singur sau însoțit de Dumnezeu.

Această „nelipsită tovărășie dintre Dumnezeu și Sfântul Petru” este explicată de Tudor Panfile în studiul etnografic Sărbătorile de vară la români (prezentat în anul 1910), pe de o parte ca fiind o posibilă rămășiță a unei culturi străvechi, dar mai degrabă fiind „o influență a cărților bisericești și a cultului creștin cari pretutindeni ne vorbesc despre strânsa legătură dintre Isus Hristos Dumnezeul nostru și Sf. Apostol Petru”.
În povestirile şi snoavele populare, Sânpetru este un om obișnuit: se îmbracă în straie țărănești, se ocupă cu agricultura, creșterea animalelor şi, mai ales, cu pescuitul. Fiind credincios, foarte harnic şi bun sfetnic, Sânpetru este luat de Dumnezeu în cer, unde îi încredințează porțile şi cheile Raiului. Acolo, fiind mai mare peste cămările cerești, împarte hrană animalelor sălbatice, în special lupilor, şi fierbe grindina pentru a o mărunți şi a deveni mai puţin periculoasă etc.

Sânpetru de vară, sărbătoarea populară din miezul verii agrare

Potrivit credințelor populare, la marile sărbători (Crăciun, Anul Nou, Boboteaza, Mucenici, Sângeorz, Sânziene), Sânpetru poate fi văzut de pământeni la miezul nopții, când se deschide pentru o singură clipă cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Astfel, Sânpetru este cel mai cunoscut „sfânt” al calendarului popular.
Tradițiile și obiceiurile asociate sărbătorii Sânpetrului de Vară cuprind o suită de ritualuri urmărind protecția recoltelor și animalelor dar și pomenirea morților prin ofrande, în special alimentare (Moșii de Sf. Petru). Bogăția și complexitatea a acestui patrimoniu imaterial a fost reliefată și de Marcel Lapteș în lucrarea Anotimpuri magico – religioase (schițe etnografice), care prezintă o multitudine de tradiții și obiceiuri din zonele etnofolclorice ale Hunedoarei: Țara Hațegului, Ținutul Pădurenilor, Țara Zarandului, Ținutul Orăștiei, Valea Mureșului și Ținutul Momârlanilor din Valea Jiului.

În acest areal etnografic Sânpetru era o sărbătoare de mare însemnătate pentru calendarul agricol și ținea trei zile nelucrătoare, până la sfârșitul lunii iulie. Sătenii nu lucrau în aceste zile în gospodărie sau pe câmp, respectând în felul acesta și sărbătoarea din calendarul creștin a Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Gospodinele coceau „colacii de Sânpetru” care se dădeau de pomană la cimitir, împreună cu lumânări, colivă, căpețele sau mere văratice. Conform credințelor populare, de Sânpetru sufletele morților revin în vatra satului și se împletesc cu prezența unor spirite care bântuie văzduhul. În unele sate aceste persoane fantastice sunt numite „Alea Frumoase” și, în ajunul lui Sânpetru, se întâlnesc noaptea la fântâni, la răspântiile drumurilor, pe dealuri și maluri de ape.

De aceea „mamele leagă la grumazul copiilor căței de usturoi pentru ca atunci când trec Alea Frumoase să nu li se întâmple nimica și să nu prindă diochi”. În satele din zona Hațegului era tradiția ca în această zi să nu se scuture merele pentru a se feri holdele de căderea grindinei. În trecut bătrânele credeau că nu-i bine să mănânci mere înainte de Sânpetru pentru că-i păcat. La Sânpetru de vară, în satele de pe Valea Mureșului se duceau la biserică mere, zarzăre, colivă de grâu iar cei avuți aduceau miere în faguri pentru a fi sfințite la biserică și date de pomană pentru morți.

Ca o reminiscență a cultului agrar al Sf. Petru, pentru protecția recoltelor, în satele de câmpie din zona Orăștiei grupuri de fete mergeau în holdă și strângeau spice verzi de grâu pe care le puneau la streașină ca să nu dea cu grindină în holdă.
Aceste vechi credințe și obiceiuri asociate sărbătorii de Sânpetru sunt întâlnite și în alte zone din țară, o prezentare a lor fiind făcută și de Tudor Panfile în studiul său etnografic din anul 1910: „Dacă va tuna sau fulgera în această zi, nucile nu vor prinde în anul acela miez, nu vor fecunda, ci vor rămânea sterpe, sau, cum se mai zice cu nuci, numindu-se fulgerate.

În Bucovina, pe lângă nuci, se crede că nici alunele nu vor prinde miez, sau chiar dacă vor prinde, viermii vor năpădi asupră-le și nucile și alunele vor cădea … În această zi, aproape pretutindeni se fac moși, moșii de Sânpetru, adică se dă de pomană pentru sufletele morților colaci și lumânări, precum și mere dulci sau acre. Sătenii care au vite se duc la biserică și pun spre sfințire caș proaspăt, brânză, urdă, colarezi și pasat.

În zona Tecuciului se duc la biserică mere, zarzăre, colivă de grâu, iar cine are, și cât de puțină miere în faguri. După biserică, când iese preotul, femeile merg la cimitir. Acolo preotul cetește morților, iar femeile bocesc și tămâiază… nici o femeie nu trebue să mănânce mere până în această zi, fără a face un mare păcat, fără a supăra pe morți. Femeia măritată, dată la casa ei, trebue să aibă grija morților ce i-au fost neamuri, și deci trebue să păzească această zi.

Cu atât mai mult o păzesc femeile cari au copii morți. După această zi femeile tinere pot mânca mere, cele mai bătrâne trebue să aștepte până la Sf. Ilie”. Tot Tudor Panfile arată că „în această zi mare, prin unele părți se țin bâlciuri și iarmaroace, fiind numite cu numele acestei sărbători. Dintre acestea, cel mai caracteristic este târgul ce se face la Găina, munte situat la miazăzi și apus de Munții apuseni ai Transilvaniei. «În cea dintâi Duminică după Sân-Petru, liniștea din găina se întrerupe. Este ziua fantasticului târg de fete. În zori de zi de dimineață, de pe toate dealurile curg Moți și moațe, Crișeni și Crișene, toți în haine de sărbătoare. Cântecele igreților (lăutarilor) asurzesc pădurile».
Referitor la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, trebuie menționat faptul că, așa cum l-a descris Tudor Panfile, această sărbătoare populară se ținea în prima duminică de după sărbătoarea sfinților Petru și Pavel, dar după „stil vechi”, iar prin introducerea calendarului gregorian, „stil nou”, s-a ajuns în preajma Sfântului Ilie (20 iulie).
Chiar dacă trecerea timpului și evoluțiile în plan social au influențat multe dintre obiceiurile, datinile și credințele populare, acestea au rămas totuși o zestre bogată și valoroasă pentru păstrarea identității culturale a poporului român.

Este și cazul sărbătorii Sânpetru de Vară, care prin încărcătura sa magico-religioasă, dar și practică, a devenit un reper care marchează miezul verii în cadrul calendarului popular, calendar nescris potrivit căruia încă sunt planificate numeroase activităţi agrare, pastorale şi casnice din satele României.