Ritualul vechi al înmormântării. Film documentar unic în România

Comuna Șanț din județul Bistrița-Năsăud este atestată documentar încă din anul 1773, pe vremea când făcea parte din cele 44 de sate grănicerești năsăudene a căror menire era aceea de a apăra granița vechiului imperiu austro-ungar.
După unirea Transilvaniei cu România, între anii 1935-1936 viața țăranilor din comuna Șanț a făcut obiectul unui studiu desfășurat de profesorul Dimitrie Gusti, părintele sociologiei românești, cel care a fost președinte al Academiei Române şi ministru al Învățământului. Mărturiile prezenței lui Dimitrie Gusti în comuna Șanț se regăsesc atât în revista „Sociologie românească”, unde au fost publicate o serie de studii despre tradițiile și obiceiurile de aici, cât şi într-un film documentar unic în România care surprinde viața țăranilor, așa cum era acum peste prin anii 1930 .
În bogăția de tradiții și obiceiuri ale locuitorilor de pe aceste meleaguri, filmul documentar descrie și rânduiala și ritualul de înmormântare.
Deși în film nu s-a pus accent pe ritualul priveghiului, conform celor afirmate de sociologul Henri Stahl (conducător adjunct al campaniei monografice și satul Șanț și unul dintre regizorii filmului), în perioada interbelică țăranii respectau un adevărat ceremonial al priveghiului la care participa întreaga comunitate. La priveghiul de trei zile care avea loc în casa persoanei decedate se bocea, dar se şi râdea şi se dansa. Potrivit specialiștilor, acest ritual era practicat la nivelul comunității încă din perioada precreștină, fiind transmis din generație în generație.

După priveghi, sicriul era scos în fața casei unde se oficia o slujbă religioasă, cu participarea tuturor, bătrâni, tineri și copii.

Un aspect de unicitate al acestui ritual constă în faptul că, la finalul slujbei religioase, rudele persoanei decedate împart pomană celor prezenți, sărutând colacii înainte de a-i împărți.

Alaiul mortuar pornește din curte spre cimitir, sicriul împodobit cu flori și ștergare tradiționale fiind purtat pe umeri de bărbați tineri. În fața procesiunii funerare sunt purtate crucea care va fi pusă la căpătâiul persoanei decedate și steagurile cu însemne creștine, cunoscute în popor și ca „prapuri”.
Din loc în loc se fac opriri, când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viața și activitatea persoanei decedate, ocazii cu care sicriul este lăsat jos și preotul zice ectenia pentru morți.
Odată ajunși la cimitir, membrii comunității asistă la slujba de înmormântare și la coborârea sicriului în groapă. La final, o femeie îi dă groparului o găină, pomană peste groapă. Se pare că această practică se pierde în negura timpurilor și nu are o încărcătură religioasă, teologii spunând că gestul are o singură semnificație: milostenia pentru sufletul celui răposat.

În continuare preotul, apoi rudele, aruncă pământ în groapă, acest gest simbolizând credința creștină înscrisă în Cartea Genezei conform căreia: „omul este țărână şi în țărână se va întoarce.”
Odată pecetluit mormântul, femeile își fac drum și pe la mormintele mai vechi, unde îngrijesc și fac curățenie.
În acest timp, toți ceilalți pleacă de îndată la casa mortului pentru pomană.


Ca urmare a muncii depuse de Dimitrie Gusti și Henri Stahl, care între anii 1935-1936 au făcut cercetări etnografice și de folclor în comuna Șanț, astăzi avem mărturia unei bogate zestre culturale a satului românesc.
Parafrazându-l pe marele poet Lucian Blaga în ceea ce privește satul românesc, anume că „veșnicia s-a născut la sat”, se poate considera că satul a fost și va rămâne izvorul perenității și salvării neamului românesc, întrucât aici românul își regăsește liniștea, datinile și obiceiurile lăsate moștenire din moși-strămoși, nu în ultimul rând dragostea față de glie, omenia și hărnicia, credința, naturalețea și chipul frumos al țăranului român.

Ajută și pe alții să descopere: