Olga Greceanu, pictor, scriitor

Olga GRECEANU s-a născut in anul 1890 si a încetat din viata in anul 1978.

Urmeză timp de trei ani (1911-1914) studii de chimie și de arte frumoase la Liège (Belgia), declanșarea războiului obligând-o să revină în țară, unde în anul 1914 se căsătorește cu colegul său de studii politehnice, Nicolae Greceanu.

Între anii 1919 și 1922 revine în Belgia și termină studiile de chimie și de arte frumoase. Va face studii de specializare pentru lucrul în frescă la Paris, la Academia Baudoin.

Cum a doua profesie o atrage mai mult, nu numai că devine pictoriţă, dar în 1914 organizează, împreună cu Cecilia Cuţescu-Storck, prietena din acelaşi rang social, prima „Expoziţie naţională a femeilor pictore”.

Are expoziții personale la Paris (1928), New York (1924), participă la expoziția mondială de la New York din 1939.

Deşi a prezentat doar patru lucrări la expoziția mondială de la New York, Eleanor Roosevelt, soţia preşedintelui Statelor Unite, vrea s-o cunoască şi o invită la Casa Albă.

După al doilea război mondial, pictează biserici și face pictură murală, amintind aici mozaicuri exterioare la biserica Antim din București (1949).

A scris un monumental dicționar de teologie, publicat postum sub titlul Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale.

Din manuscrise i s-au păstrat doar Femei pictore necunoscute, Monahi zugravi, monahi de subţire şi un Dicţionar Biblic Ortodox, în opt volume, apărut abia în 2011 sub titlul Mărturie în cuvânt şi chip – Vocabular al credinţei şi vieţii spirituale, în care sunt reproduse şi sutele de desene ce aparţin autoarei. Şi alte lucrări ale ei au văzut lumina tiparului în ultimele două decenii, între noile ediţii figurând romanul Ura care ucide (2000) şi Meditaţii la Evanghelii (2008).

Deloc habotnică şi pietistă cum ar crede unii, a fost o militantă a egalităţii între sexe şi a susţinut cum a putut cauza femeii dispreţuite şi marginalizate pe nedrept. Poate cea dintâi feministă din România, Olga Greceanu s-a luptat din răsputeri cu prejudecăţile timpului şi cu misoginismul fumegos al colegilor de breaslă – cu Tonitza, de pildă, căruia i-a replicat memorabil şi cu multă subtilitate: „Femeia nu a fost niciodată Dante, pentru că a preferat să rămână Beatrice„.

În 1974 va avea o mare retrospectivă la sălile Dalles, cu patru ani înainte de decesul său survenit la 16 noiembrie 1978, fiind înmormântată la cimitirul Bellu.