Nicoară Hotea, maestrul cojoacelor cu oglinzi de pe Valea Marei, Maramureș

Nicolae Hotea s-a născut în anul 1924 în comuna Sat-Șugatag de pe Valea Marei. Acesta a învățat de la tatăl său meșteșugul cioplitului de porți maramureșene. Cu toate acestea, meșterul nu i-a călcat pe urme tatălui său, ci și-a urmat mama, cojocăreasă de meserie.
Așa se face că meșterul Hotea a deprins meșteșugul cojocăritului mai târziu, după douăzeci de ani, învățând de la mamă și de la cojocarii bătrâni din sat, după cum povestea chiar el, depănând amintiri: „eu am fost de douăzeci și unu de ani când am început a face cojoace. M-o învățat mămuca mea”.

Deși cojocăria i-a devenit ocupație de bază mai târziu în viață decât altor creatori populari, Nicoară Hotea a făurit cojoace vreme de peste 50 de ani, devenind cunoscut în țară și în străinătate pentru meșteșugul său.
Spre deosebire de alți cojocari, meșterul Hotea lucra un număr mic de produse cojocărești: „cojoace”, așa cum erau denumite local, fiind, de fapt, pieptare fără mâneci, despicate în față, și căciuli. Rareori, meșterul mai făcea cojoace cu mâneci sau piese de lână ca „mânecările” și „trăistuțele” ce erau purtate de tineri în zilele de sărbătoare.
Maestrul cojocar croia pieptarele folosind forme din hârtie. Ulterior, acesta cosea ornamentele pe pânză de casă, de culoare roșu aprins (numită în zonă pod), cu lână de mai multe culori, cum ar fi verde, roz, negru și albastru. După ce broderia ornamentală era gata, pânza era lipită pe pielea pieptarului.

Motivele ornamentale cel mai des întâlnite pe pieptarele lui Hotea erau „pana păunului” și „cizma cucului”. Ceea ce le făcea, însă, deosebite, era utilizarea unor „oglinzi” și ținte din metal ce dădeau o strălucire aparte cojoacelor. Descriindu-și pieptarele, meșterul spunea că le coase „sute de oglinzi pentru a speria dracii când își văd chipul în vârtejul jocului”.
Ansamblurile ornamentale principale erau realizate pe spatele și pe piepții cojocului. Întregul spate al cojocului era acoperit în motive ornamentale, cusute în șiruri verticale. La poale și la subsiori erau aplicate benzi înguste, pe care erau „bumbghii” (țintele de metal). Pe umeri și pe partea din față, meșterul cosea ciucuri de culori diferite.
Astfel, pieptarele lui Nicoară Hotea aveau un aspect estetic deosebit, caracterizat de strălucire, simetrie și culori vii, deosebindu-se de cele realizate de alți cojocari. Frumusețea lucrărilor sale a făcut ca acestea să fie răspândite în mai multe localități din zona Maramureșului, în unele sate devenind piese obligatorii ale costumului popular purtat în zilele de sărbătoare.
Piese reprezentative ale operei lui Nicoară Hotea au fost expuse încă din timpul vieții acestuia în muzee precum Muzeul satului și de artă populară din București, Muzeul etnografic din Sighetu Marmației și Muzeul județean din Baia Mare.
Măiestria acestuia a fost recompensată de-a lungul timpului cu mai multe premii importante, dintre care amintim: premiul I la expoziția bienală republicană de artă populară din 1969, medalia de aur la Expoziția republicană de artă populară din 1974, premiul I la Expoziția republicană de artă populară, artizanat și artă decorativă din 1976, premiul II la Festivalul național „Cântarea României”, edițiile din 1977 și 1979, precum și premiul II la expoziția internațională a meșteșugurilor și meseriilor artistice organizată în Bulgaria în anul 1978.
Iubindu-și meșteșugul, Nicoară Hotea l-a transmis cu drag mai departe generațiilor următoare, lucrând ca profesor la clasa de cojocărie din Sat-Șugatag.
După plecarea sa dintre noi, maestrul cojocar a fost înmormântat la cunoscutul Cimitir Vesel de la Săpânța, crucea sa fiind sculptată chiar de creatorul Cimitirului, meșterul Stan Ioan Pătraș.