Ionică Stepan, olarul din Biniș, Caraș-Severin

Meșterul Ionică Stepan (1923-2021) s-a născut în satul Biniș, comuna Doclin, județul Caraș-Severin, într-o familie de olari.
Bunicul, tatăl și fratele mai mare ai meșterului au avut, cu toții, aceeași îndeletnicire, astfel că maestrul a deprins tainele olăritului chiar din tinerețe. După ce a absolvit cele 7 clase primare, Ionică Stepan a început să practice cu adevărat olăritul, alături de muncile câmpului specifice satului.

Deși înainte de cel de-al doilea război mondial olăritul era ocupația de bază a tuturor locuitorilor din Biniș, în sat arzând peste 200 de cuptoare, în timp, meșteșugul s-a pierdut, rămânând tot mai puțini olari.
Neferit de vremurile tulburi în care a trăit, meșterul a fost încorporat în armată, a luptat, a fost rănit și a revenit pe câmpul de luptă în cel de-al doilea război mondial, a avut mai multe meserii și și-a întreținut sârguincios soția și fiica. Cu toate acestea, în ciuda tuturor dificultăților și eforturilor, în tot acest timp, meșterul a continuat să practice olăritul, iar la pense s-a dedicat, din nou, pe deplin acestui meșteșug.
Chiar și după dispariția clientelei și căutării pentru arta sa, meșterul a continuat să lucreze, făurind piese care au fost recunoscute ca unele dintre cele mai frumoase vase din zona Banatului, spunând că „dacă vasul e plăcut și atrăgător, îl cumperi și fără să ai nevoie”.

Maestrul a respectat, în cei peste 70 de ani de activitate, cu strictețe formele tradiționale specifice zonei, pe care le realiza cu multă măestrie.
Meșterul olar făurea o gamă variată de vase ceramice: bliduțe (farfurii adânci, cu buza dreaptă), cinere (farfurii mai mici), blidicele și cinere „călăsâte” (farfurii smălțuite și ornamentate prin tehnica stropirii), blide de mâncare, smălțuite sau nesmălțuite, utilizate, în ciuda numelui, doar în scop decorativ, oale mici și mari, cu toarte și fără toarte, oale de lapte (suloane), urcioare (numite în Biniș cârcege) de diferite dimensiuni.
Dintre obiectele ce îi ieșeau din mâini, Ionică Stepan considera cârceagul cea mai frumoasă piesă ceramică.
Acesta lucra nu doar obiecte decorative, ci și obiecte cu scop utilitar, cum ar fi tăvi lungi pentru friptură, tigăi, sărărițe, strecurători, vase pentru bătut untul și pentru copt cozonacii.
Motivele decorative folosite de meșter sunt exclusiv cele tradiționale zonei, geometrice, succedându-se de sus în jos: sub gura urciorului, trăgea o bandă de culoare roșie, numită „mărgeaua gârceagului”, sub ea, adăuga o dungă albă („șâr”), cu puncte. Dedesubt, urma motivul valului (cocârlăul), realizat cu culoare roșie. Sub acesta, încă o dungă albă cu puncte roșii, iar pe partea bombată a urciorului, între două „șâruri” albe, se afla un „cocârlău” de culoare roșie.
Motivele ornamentale specifice ceramicii de Biniș erau realizate doar cu coloranți naturali de la naturali de la Ocna de Fier.
În decorarea vaselor sale, Ionică Stepan folosea și smalțul, aplicat prin stropire cu pana.
Unele dintre piesele reprezentative pentru creația meșterului au intrat în patrimoniul cultural al muzeelor precum Muzeul satului și de artă populară din București, Muzeul Banatului din Timișoara, Muzeul din Orăștie și Muzeul din Caransebeș.
La vârsta de 86 de ani, meșterul spunea că se consideră norocos că a ajuns să fie cunoscut în toată lumea. Ionică Stepan a fost invitat în repetate rânduri să facă demonstraţii ale măiestriei sale la Muzeul Satului din Bucureşti. Astfel, şi-a dus în capitala țării lutul și roata şi a construit cuptoare de ars oale. Același lucru l-a făcut și la Muzeul Satului din Timişoara. Până prin 1988, maestrul a participat în fiecare an, direct sau trimiţând creaţiile sale, la aproape toate târgurile, expoziţiile sau concursurile din ţară.
De-a lungul vieții, meșterul a fost recompensat cu numeroase premii pentru activitatea sa, dintre care amintim: premiul II la Târgul Olarilor din Pitești (1973), premiul II la Expoziția republicană de artă populară, artizanat și artă decorativă organizată la sala Dalles din București (1976), premiul I la ediția din 179 a Festivalului Național „Cântarea României”, dar și prestigiosul premiu al Uniunii Artiștilor Plastici.
În urma unei colaborări dintre Muzeul Satului Bucureşti şi Muzeul Satului din Berlinul de Vest, Ionică Stepan a fost, în anii 1983 şi 1985, pentru câte o lună, „ambasadorul” artei populare din România, în cadrul unor schimburi culturale.
Meşterul Ioan Stepan a apărut în numeroase publicații, dintre care amintim „Studii şi comunicări de etnografie-istorie”, de Maria Petrovszky, în 1975; „Olăritul şi turismul integrat”, de Friedrich Ebert Stiftung (Reşiţa, 2002); „A doua vârstă a lutului”, de Daniel Botgros; „Memorialul Etnofolcloric”, de Marcu Mihail Deleanu, 2008; „Nemuritorul din Biniş”, în ziarul „Bănăţeanul”.
În urmă cu mai mulți ani, arta meșterului a fost ilustrată și în două filme: „Rădăcini” şi „Perenitate”. Filmul „Rădăcini” redă o zi din viața meșterului, care, dovedindu-și măiestria, a impresionat publicul arătând că poate realiza după un obiect pe care îl are în față orice forme.
Meșterul a încercat, din răsputeri, să transmită meșteșugul tinerelor generații, inclusiv prin activitatea sa în cadrul Școlii populare de artă din Reșița, pentru a menține olăritul viu în Caraș-Severin. Din nefericire, nu a reușit, rămânând rămână ultimul meşter olar în Banat și spunând, cu amărăciune: „Doamne, atâta lut bun este la Biniş şi nu are cine-l face oale şi cârcege!” .