Eugen Gavrilă – Ultimul sculptor de stâlpi funerari din zona Munţilor Sebeşului

Nascut pe 18 august 1968 in localitatea Pianu din Judetul Alba, meşterul Eugen Gavrilă este recunoscut drept „ultimul sculptor de stâlpi funerari din zona Munților Sebeșului”, iar tainele sculptatului în lemn le-a deprins în satul său natal, din tinerețe, inspirându-se singur din modelele de pe stâlpii funerari și crucile vechi din Cimitirul Pianu și Loman.
Meşterul Eugen Gavrila a primit titlul de „Tezaur Uman Viu” in 2020, titlul onorific ce poate fi conferit acelor persoane sau grupuri care sunt recunoscute de comunitate drept creatoare şi transmiţătoare de elemente ale unui domeniu al patrimoniului cultural imaterial, în forma şi cu mijloacele tradiţionale nealterate.
Meșteșugul și l-a pus în practică în satul său natal, Pianu din județul Alba, lucru pe care îl face și în prezent. De-a lungul anilor a lucrat stâlpi funerari în tehnica populară a sculpturii în lemn, pentru oamenii din satele Loman, Tonea și Pleși (pentru păstrarea tradițiilor de înmormântare), dar și din județ sau din țară pentru artizanat.
„Aici avem un stâlp funerar, care se confecţioneză din lemn de stejar, acesta este din salcâm….deci lemn de stejar sau salcâm, esenţă tare. Se aduce lemnul brut, se bagă pe un abric, după care se conturează cu creionul modelul”. Oamenii locului au un motiv în plus să se mândrească cu obiceiul vechi, de pe vremea dacilor.
‘’De tânăr am fost pasionat de scultptura în lemn. M-am inspirat singur după stâlpii funerari și crucile vechi din satul meu și din satele vecine. În vechime, în zonă, nu se puneau cruci la mormântul bărbaților neînsurați, ci stâlpi – coloana vieții, având deasupra pasărea-suflet. Dacă la mormântul bărbaților neînsurați se pun stâlpi funerari, la mormântul femeilor se așază cruci din lemn frumos decorate cu motive geometrice.”
Primul stâlp l-a făcut la 20 şi un pic de ani, atunci când i-a murit un frate. I-a pus şi pasăre deasupra. Fratele era nenuntit, a fost răpus de o boală înainte de a împlini 18 ani. Eugen Gavrilă ştie că sufletul e, într-adevăr, o pasăre, că pasărea asta tot dă târcoale lumii pe care a cunoscut-o vreme de 40 de zile, până când se înalţă. De aceea trebuie să te porţi cu grijă cu sufletul celui care s-a dus, să-i pui apă la fereastră, ca să aibă ce bea atunci când trece, iar, nevăzut, pragul casei.
Cercetătorii socotesc această tradiție precreștină, dar curat autohtonă. Cultul soarelui este reprezentat pe acești stâlpi prin cercuri și raze. Imaginea sufletului se concretizează într-un porumbel cioplit din lemn cu aripile întinse și cu coada despicată, care se vopsește cu „baiț”, ca stâlpul, sau în diferite culori, după simțul artistic al cioplitorului.
Regretatul etnolog Gheorghe Pavelescu, în urma cercetării riturilor funerare în privința stâlpilor funerari și a porumbelului pus pe stâlp efectuate în anul 1942, afirma că „imaginea cioplită din lemn a «Sufletului Pasăre» ar juca rolul, în cadrul unei mentalități magice, de prezentare efectivă a sufletului lângă mormânt până trece definitiv în lumea de dincolo” (Gh. Pavelescu, „Pasărea-suflet, studiu de antropologie culturală indoeuropeană”).
Astfel de stâlpi funerari și în alte localități cum ar fi Pianu de Sus, Purcăreți, Strungari sau Laz, dar și în zona Munților Orăștiei, respectiv în localitățile din apropierea cetăților dacice.
Sculptorul mărturisește cu bucurie în suflet că își transmite meșteșugul fiului său cel mic, Ștefan, asumându-și în felul acesta rolul salvării, păstrării și transmiterii patrimoniului cultural material și imaterial al zonei.
‘’Cioplesc numa’ în salcâm sau stejar, să fie lemnul tare, ca să rămână. Iar modelele le fac şi p-ale bătrâneşti, şi altele, pe care le simt. Apăi, simt că stâlpul ăsta îi lemn cu suflet, nu coadă pentru topor. Simt că el îl ajută pe om să ajungă dincolo. Şi atunci mă rog. Şi dacă mă rog cu adevărat, apăi, că simt ce trebuie să cioplesc. Îmi apar desenele în minte, de parcă le-aş şti de undeva. Iar mâinile parcă cioplesc singure, înţelegeţi? Îi taină mare acolo, nu ştiu mai mult să vă explic„.