Dumitru Șchiopu – ‘nea Mitrică, maestrul ceramicii scăldate în caolin de la Vlădești

Dumitru Șchiopu, sau nea’ Mitrică, așa cum era cunoscut de prieteni și iubitorii de olărit, s-a născut în anul 1926 în satul Priporu, în comuna Vlădești, județul Vâlcea. La acea vreme, Vlădești era un celebru centru de olari, meșterul învățând de la tatăl și unchii săi care practicau acest meșteșug, alături de jumătate din locuitorii comunei.
Meșterul își amintea cu nostalgie vremea în care în Vlădești se organizau târguri anuale, anterior comercializării în masă: „încă nu apăruse vesela de uz casnic din comerţ. La noi se făceau strachinile şi farfuriile din care până în război se gătea şi se servea la masă. Eram mai cunoscuţi decât hurezenii”.

Dumitru Șchiopu lucra piese ceramice variate, de la vase cu scop utilitar, în care se gătea și se mânca, la figurine, care au ocupat un loc important în creația maestrului. În activitatea sa, meșterul s-a preocupat atât de continuarea tradiției, lucrând piese specifice zonei, cât și de dezvoltarea acesteia, îmbogățind-o cu figurine avimorfe și compoziții ceramice inspirate din realitățile cotidiene.
Meșterul lucra, astfel, „puișori” (cănuțe mici, drepte, scufundate în caolin, ornamentate cu motive geometrice), „căni de moși” (căni mari, de aproximativ un litru, folosite la prinsul laptelui), „borcănele” (oale de aproximativ doi litri, cu o toartă, date cu humă și ornamentate), „borcane” (variantele mai mari ale „borcănelelor”, cu o capacitate de trei-șase litri, albe aproape în întregime și bogat decorate), „ulcele”, „oale de moși”, „fierturi” (oale de cinci-șapte litri cu o mânușă, folosite pentru gătit), oale de sarmale, ulcioare de diferite dimensiuni, taiere (farfurii mari, ornamentale).

În ornamentica folosită de meșter se întâlnesc adesea motivele geometrice, ca șiragul, valul, melcul, precum și motive naturale ca brăduțul, dispuse într-o varietate de câmpuri ornamentale inedite, caracterizate prin varietate și simetrie. Aspectul caracteristic ceramicii de Vlădești era obținut prin tehnica specifică acestui centru, de a „scălda” vasele în caolin (humă albă) sau a le da cu humă numai în interior, ulterior vasele fiind ornamentate cu smalț maro sau verde.
Vasele meșterului se deosebeau prin forma distinctivă, fiind mult bombate în mijloc și toarta plecând direct de pe buza vasului, ușor curbată în sus, coborând apoi ceva mai jos de mijlocul oalei.
O parte dintre piesele reprezentative pentru creația maestrului Dumitru Șchiopu au intrat în patrimoniile mai multor muzee etnografice, printre care Muzeul Satului și de artă populară din București, Muzeul Brukenthal din Sibiu, Muzeul etnografic al Olteniei din Craiova, Muzeul județean din Râmnicu Vâlcea, Muzeul viticulturii și pomiculturii de la Golești și Muzeul satului vâlcean de la Bujoreni.
Măiestria meșterului a fost răsplătită, în timpul vieții acestuia, cu premii și distincții variate. Dintre acestea amintim premiul II la cea de-a IV-a Expoziție bienală republicană de artă populară (1967); premiul I pentru jucării și premiul I pentru lucrări ceramice la roată la Expoziția republicană de artă populară din cadrul Festivalului „România ‘69”; premiul II la ediția din 1975 a manifestării culturale „Cibinium”, din Sibiu, în 1975; premuiul II la târgul „Cocoșul de Horezu”, în 1975 și 1977, medalia de aur la Expoziția republicană de artă populară din 1974, premiul III la ediția din 1977 și premiul I la ediția din 1979 a festivalului Național „Cântarea României”.
În anul 1978, meșterului i s-a deschis o expoziție personală la Muzeul satului și de artă populară din București.
Aprecierea pentru talentul maestrului s-a menținut pe toată durata vieții și activității sale, anul 2006 fiind declarat „Anul Dumitru Șchiopu 2006” în lumea etnografiei românești, Muzeul Satului Vâlcean dedicând, la acea vreme, o expoziție omagială meșterului la vârsta de 80 de ani.
Dumitru Șchiopu a continuat să lucreze până când l-au părăsit puterile, păstrâdu-și dragostea pentru meșteșug: „totu’ să lucrează pă simţu’ mâinii, trebuie să simţi pământu’ la suflet. Lucrezi cu sufletu’, pui suflet acolo. Păi omu’, n-a fost făcut dân pământ? Eu nu mai poci cu mâna, e amorţită mâna, nu mai simt” .
Chiar și când nu a mai putut lucra, meșterul a continuat să păstreze meșteșugul viu. Dacă în tinerețe, meșterul a activat ca profesor la clasa de olărie din Vlădești a Școlii populare de artă din Râmnicu Vâlcea, la bătrânețe acesta a avut grijă să își lase urmași, în persoana fiicei sale, Violeta Pătru, și a ginerelui său, Eugen Pătru, care și în prezent lucrează lutul folosind tehnicile învățate de la maestrul Dumitru Șchiopu.
Meșterul Dumitru Șchiopu a încetat din viață în anul 2013, lăsând încă un loc gol între creatorii populari desăvârșiți. Maestrul, însă, „n-a murit ca artist, fiindcă ceea ce a făcut el, s-a înscris pe răbojul nevăzut care ne urcă faptele în cer, dacă prin ele am adus lumii, cum zicea Brâncuşi, bucurie curată” .