Dumitru Ifrim, Regele Olarilor din Schitu Stavnic, Iași

Dumitru Ifrim, supranumit ‘‘Regele Olarilor’’, s-a născut pe 14 iunie 1957 și a trecut în neființă în anul 2005.

Reprezentant al centrului de olărit de la Schitul Stavnic, comuna Voinești, județul Iași, Dumitru Ifrim s-a numărat printre continuatorii acestui străvechi meșteșug, într-o zonă în care primele mențiuni ce atestă practicarea olăritului datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

A învățat meșteșugul olăritului de tânăr, în anul 1969, de la olarii din satul Schitul Stavnic, iar în timp, prin muncă și strădanie, s-a perfecționat, ajungând astfel să realizeze obiecte apreciate la nivel național și internațional. Plecat dintre noi mult prea curând, a lăsat o moștenire prin care și-a câștigat un loc de seamă în rândul oamenilor care fac cinste culturii populare românești.

„Centrul de olărit de la Schitu Stavnic s-a făcut remarcat prin producerea vaselor necesare pregătirii şi păstrării alimentelor şi a diferitelor categorii de veselă. Aici s-a lucrat atât ceramică neagră, până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi olărie roşie smălţuită, aceasta lucrându-se şi în prezent. Ca formă amintim prezenţa vaselor de mare capacitate: chiupuri pentru borş, borcane, vase pentru depozitat cereale şi alimente pentru iarnă (…) Alături de oalele de mare capacitate s-au mai produs şi lăptare cu pântecul bombat sau ovoidal, căni prevăzute în general cu cioc, ulcele şi ulcioare, uşor de recunoscut datorită sfericităţii pântecului, precum şi oale de sarmale, străchini sau talgere.

Toată suflarea din Schitu Stavnic îl cunoştea drept „Regele Olarilor“. Dumitru Ifrim ridica din roată fel de fel de obiecte realizând, după cum spunea, “cea mai rezistentă ceramică utilitară“. Olarul era renumit pentru faptul că-și testa oalele dansând sau urcându-se pe ele.

Ceramica întâlnită la Dumitru Ifrim a avut în special un caracter utilitar, de cele mai multe ori vasele fiind date numai cu smalț roșu, fără a mai fi înfrumusețate printr-un decor excesiv, care însă nu a lipsit cu desăvârșire.

Atunci când exista, decorul, care acoperea jumătatea superioară a vaselor, presupunea ornamente ce erau definite prin linii vălurite incizate, realizate cu colțul ficheșului sau cu „potlogul” (tehnică veche de ornamentare a vaselor de lut din Podișul Central Moldovenesc).

Aspectul cel mai important a fost tehnica arhaică pe care acesta a folosit-o, începând de la extragerea materiei prime din lutării, pregătirea lutului, realizarea vaselor la roată de picior (nu acționată electric), aplicarea decorului și până la arderea în cuptor pe lemne.

Meșteșugul olăritului și a tehnicii de realizare a vaselor de ceramică tradițională utilitară a fost transmis către fiul său, Ifrim Daniel, iar astăzi acesta realizează pune în practică activități de olărit cu tinerii din Slobozia, județul Iași.

„Începutul a fost greu, a fost foarte greu… Am muncit de mic. Aveam vreo 11 ani, căram lemne cu spatele pentru olari. Într-o zi am rugat un om din sat să-mi împrumute o căruţă şi mi-am adus lut. Am avut mare ceartă cu mama, ca ea nu a fost de acord, dar nu m-am lăsat. Mi-am improvizat o roată şi am început să fac oale. La început le făceam mai strâmbe. Stricam o oală de 3-4 ori până ieşea ceva. La 12 ani vindeam deja oale şi aduceam bani acasă şi s-a mai liniştit şi maică-mea, dar până atunci îmi zvârlea oalele. De atunci lucrez oale…“

„Făceam treabă la alţi olari doar ca să mă lase şi pe mine pe roată. Asta am în sânge de mic. Unii mă lăsau, îmi dădeau un boţ să fac şi eu ceva cu el. Când eram mic, aici erau 80% olari. Aproape în fiecare casă era câte unul. Acum sunt cu mult mai puţini şi nu mai lucrează toţi.“ Dumitru Ifrim