Andrei Gheorghe, olarul din Poiana Deleni

Născut în anul 1938 în Poiana Deleni, Județul Iași, Meșterul Andrei Gheorghe este singurul care mai știe cum se fac moșoaicele și bocănelele.

Moșoaicele, adică oalele de lapte care se dădeau pe vremuri de pomană la Moșii de primăvară contribuiau la realizarea unei strânse legături între membrii grupului rămaşi în viaţă şi defunct. Realizate după tehnici vechi, „vasele de moşi“ sau „moşăncele“ erau întotdeauna de culoare neagră, atrăgând atenţia în mod deosebit forma şi decorul lor.

Forma vaselor, precum şi modalitatea lor de ornamentare, realizată prin incizare şi şlefuire cu ajutorul unei pietre sau prin pictare cu paiul înmuiat în var, le recomandă ca pe unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii şi civilizaţiei noastre populare.
„Acest ritual ce implica întreaga suflare a comunităţii avea drept scop «reînnodarea pentru membrii unui grup rămaşi în viaţă a lanţului rupt prin dispariţia unuia dintre elementele sale», crezându-se cu tărie că cei trecuţi în lumea de dincolo, prin forţa lor de a patrona ciclurile naturii, influenţau şi bunul mers al lucrurilor“ Ovidiu Focșa etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.
„Modalitatea de înfrumuseţare a vaselor, după o veche tehnică, reuşeşte să imprime acestora o notă aparte. Meşterii din Moldova care s-au ocupat în mod deosebit de realizarea «moşoaicelor» au fost cei din renumitul centru de ceramică neagră de la Poiana – Deleni, din Iaşi. Olarii de aici au păstrat nealterate, de-a lungul timpului, elementele de continuitate ale practicării acestui vechi meşteşug, reflectate în mod deosebit de acest tip de ceramică, de factură dacică“, arată etnograful Ovidiu Focşa.

Datorită aşezării într-o zonă deluroasă (Dealul Mare-Hârlău), localnicii s-au confruntat dintotdeauna cu lipsa pământului arabil, astfel că, pentru a-şi duce existenţa, au deprins a practica o serie de meşteşuguri tradiţionale, olăritul şi pietrăritul fiind printre cele mai cunoscute.
Gheorghe Andrei a deprins meșteșugul de la remarcabilului olar , al cărui nume a rămas etern asociat olăritului popular din această parte a țării și târgului anual de ceramică „Cucuteni 5000” de la Iași.
Bătrânul olar crede în talent, în faptul că meseria asta se face „întruna, pînă ți se-ncrețește fața și ți se rup hainele pe tine”, iar dacă n-ai drag de ea nu-ți ies „nici oale nici ulcele”.
De la 14 ani tot s-a trezit în fiecare zi „cînd satul abia se-ntorcea pe partea ailaltă ca să mai doarmă” și-a săpat în Dealu’ Poienii după un aur pe care azi nu mai știe nimeni în sat să-l mînuiască. Cu o modestie uitată pe chipul îmbătrînit, Gheorghe Andrei îmi spune domol că „meseriașul știa că oala pornește din săpătură. O pană de hîrleț era de ajuns, pînă dădeam de-o vînă de argilă galbănă, fără nisip, fără piatră, curată ca pământul”. Lutul îl căra în spinare pînă acasă și-l călca la tălpile goale, ca să-l simtă cum se topește.
„Le ardeam o zi întreagă, până la 8 – 9 seara, cu focul când mai tare, când mai slab, până ieșea para afară. Lăsam o găurică colo la horn și când te uitai înăuntru trebuia să vezi oalele ca pe-un jar, roșii, aprinse. Trebuia să rămână numa roșeața ceia, nepătată. Le puneam apoi în căruță, în fân și cârpe, ca să le ducă la târg, alteori le vindea pe câmp și lua cartofi, fasole pe ele, ce-avea omul.”

Însă când moș Gheorghe pleca la Iași, Maria, soția sa stătea cîte-o zi întreagă și le înflorea cu var alb ori cu piatră neșlefuită.
Meșterul i-a inițiat pe copii în tainele olăritului cu ocazia unor tabere de vară organizate de preotul satului. „Mi-o părut o șagă atunci, la început, când mi-o cerut părintele să vin la biserică, în taberele făcute de dansul, să stau cu o mâna de copii împrejurul unei bucăți de lut, să le-arăt cum se naște și cu ce se mănâncă darul acesta.”
Olarul Andrei Gheorghe a primit in 2022 titlul de Tezaur Uman Viu, fiind un purtător, creator si păstrător al patrimoniului cultural imaterial.
Titlul de Tezaur Uman Viu este viager, personal și netransmisibil și se acordă pentru România de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial.