Alexandru Ilinca, opincarul din Oltenia

Alexandru Ilinca, poate ultimul opincar din țara Olteniei, s-a născut în satul Orlești, din Vâlcea.

În familie, de la vârsta potrivită (adică pe la 7 ani, în cazul lui), fiecare își făcea opincile. Tatăl lui s-a dovedit mai priceput ca alții și a devenit opincarul satului.

Femeile satului se întâlneau la diverse evenimente şi, din vorbă în vorbă, o întrebau pe mama lui Alexandru cine i-a făcut opincile. Iar ea răspundea scurt: „Bărbată-miu!”. După aceea veneau toate la bătrânul Ilinca, iar el nu le cerea bani. Îi aduceau câte o sticlă cu lapte sau ce avea fiecare prin bătătură. Ca să le ajute pe femei, dar să nu-şi strice ziua de muncă, Ilinca senior se trezea la ora 4:00 şi, până se lumina, croia opincile.

Tanarul Alexandru Ilinca a ales mesria de croitor, pe care a practicat-o în orașul Râmnicu-Vâlcea, dar a continuat să facă și opinci pentru ansamblurile de dans popular.

„Participând la o serie de târguri tradiţionale, am constatat surprins că din portul nostru popular lipsea ceva. Ceva ce fusese prezent în viaţa mea mereu, încă din copilărie, în casa părintească – opinca. Puţini în ţară mai practicau şi atunci, ca şi acum, acest meşteşug după datina străbună. Nu o spun eu, o spun alţii mai învăţaţi decât mine, opincăritul în România este pe cale de dispariţie. Mi-a fost de mare ajutor meseria de bază, am conştientizat cât de important este să conservi metoda originală de prelucrare, care este rostul şi care-i rolul fiecărui procedeu de lucru, a fiecărei ustensile, cât de importantă este materia primă, cum s-o pregăteşti şi s-o foloseşti în mod corect, dar şi cum să-ţi faci viaţa mai uşoară şi cum să duci acest meşteşug la rang de artă“ Alexandru Ilinca

Tot legat de trecutul opincii, Alexandru Ilinca le spune tuturor copiilor care-i trec pragul atelierului că aceasta este „strămoşul adidasului“. „Sunt conştient că opincile reprezintă un lucru total necunoscut pentru ei, dar ca să-i atrag le spun tot felul de secrete şi istorioare. Aşa devin mai atenţi şi mai implicaţi. Şi-s tare mândru când aflu că merg la concursuri şi au şi realizări“, mai spune opincarul vâlcean.

Dintre toate lucruile care ies din mâinile sale, lui Alexandru Ilinca opinicile îi sunt cele mai dragi. Împlinirea sa este aceea de a vedea ca sunt admirate şi preţuite în lumea întreagă.

Care este, însă, tehnologia fabricării opincilor?
„Se folosea pielea animalelor mature sau bătrâne. Animalele de povară erau folosite la toate muncile gospodăreşti. La moară, la cărat lemne, la arat, la căruță. Practic ele făceau parte din familie, aşa că erau sacrificate numai când dădeau să moară și când pielea lor era groasă. Dar pentru că opincile nu rezistau decât rareori de la un an la altul, ţăranii preferau să folosească pielea de porc sau alţi înlocuitori, după posibilităţile fiecăruia. Eu am în colecţie vreo 60 de perechi de opinci, făcute din cele mai neobişnuite materiale. Am chiar şi una din tablă, material despre care pomeneşte şi Petre Ispirescu, în basmele sale. Am şi opinci din roată de motocicletă, din Al Doilea Război Mondial! Am şi din anvelope de Dacia 1100… Cele mai vechi din colecţia mea sunt nişte opinci de 140 de ani, din zona Horezului, din satul Râmeşti, comuna Ifrimeşti.“

Păstrător al tradițiilor, ultimul opincar al Olteniei îi cucerește pe oameni prin felul simplu de a fi. E un om jovial, care împărtășește cu oricine tainele acestui meșteșug pe cale de dispariție.

„Dacă e să faci lucruri bune, răsplata vine în timp. Eu mă bucur când îmi mai dă câte o diplomă că la școală nu prea am primit. Și parcă mă simt din nou copil. “ Alexandru Ilinca